Prin avort se întelege uciderea pruncilor în pântece prin tot felul de mijloace. Deoarece fătul are suflet viu, creat de Dumnezeu chiar din clipa zămislirii, pentru aceea avortul este combătut de Biserică şi de Sfinţii Părinţi cu atâta tărie, pentru că se ucide viaţa, se pierde sufletul, atât al celui ucis, cât şi al celui care săvârşeşte uciderea şi calcă porunca lui Dumnezeu, care zice: "Creşteţi şi vă ânmulţiţi" (Facere 1, 28). Se calcă şi porunca a V-a din Decalog, care zice: "Să nu ucizi" ( Ieşire 20, 13). Prin avort se ameninţă viaţa de pe pământ, se calcă porunca creaţiei dată de Dumnezeu în rai, se atentează la viaţa celor mai nevinovate fiinţe omeneşti, care sunt copiii; se destramă familia, se îmbolnăveşte societatea întregă şi se aduc peste cei vinovaţi cumplite pedepse dumnezeieşti, atât în viaţă, cât şi după moarte. Apoi, sufletele copiilor avortaăi, nefiind botezate, nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, ci aşteaptă ziua cea înfricoşătoare a judecăţii, când singuri vor acuza pe părinţii care i-au ucis în faţa Dreptului Judecator Iisus Hristos.
Iată pentru ce avortul este crimă, adică ucidere de om şi trebuie combătut cu toată tăria de Biserică şi de păstorii ei.
Ce canon rânduiesc Sfinţii Părinţi pentru femeile care fac avort sau îndeamnă şi ajută pe altele să facă acest cumplit păcat? Femeile care îşi avortează copiii, indiferent prin ce mijloace, se numesc ucigaşe de copii, iar nu mame, şi primesc pedepse grele încă din viaţa aceasta. Iată ce spun şi canoanele Sfinţilor Părinţi în legătură cu păcatul uciderii de prunci: "Despre femeile care păcătuiesc şi-şi omoară fătul în pântece, forţându-se să facă ucideri, să se oprească, după hotârarea dată mai înainte, ca să se împărtăşească la ieşirea din viată. Dar procedând cu iubire de oameni, după cum am aflăt, hotărâm ca să fie oprite vreme de zece ani după treptele canonisirilor hotărâte" (Ancira, 21). "Femeile care dau buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, precum şi cele ce primesc otrăvurile omorâtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani al ucigasului" (VI Ecumenic, 91; Sfântul Vasile cel Mare, 56). "Femeia care bea ierburi ca să-şi piardă rodul trupului şi să nu născă coconi, aceea să aibă pocanie cinci ani matanii câte trei sute pe zi. Iar de va face şi bărbatul aşa, mai rău este. Nici Biserica să nu-i primească prescura lui, nici prinosul lui de nu se va pocăi" (Pravila Bisericească, Govora, 20). "Femeia de va zămisli şi va bea ceva ca să se lepede începerea dintr-însa să se pocăiască opt ani şi matanii 367 zilnic; iar de i se va întampla ei a muri să nu se îngroape în cimitir" ( Ibidem, 115; îndreptarea Legii cap. 364). "Femeia care a pierdut pruncul fară voie, un an se canoniseşte" (Sfântul Ioan Postnicul, cap. 22). "Femeia care a născut pe cale şi nu a purtat grijă de prunc, să fie supusă vinovăţiei ucigaşului" (Sfântul Vasile, 33).
Unde se află sufletele copiilor avortaţi şi care va fi soarta lor la judecata de apoi? Copiii care mor nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preoţilor, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei, ca şi drepţii Vechiului Testament, sau prin analogie cu vindecările făcute de Iisus Hristos la rugăciunile părinţilor sau ale prietenilor. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe cel nevinovat, ci dimpotrivă, căci El a creat pe om spre fericire. Totuşi, părinţii copiilor se vor spovedi şi li se va rândui canon potrivit cu grija sau nepăsarea lor. Adică să boteze sau să crească un copil sărac, să viziteze un loc sfănt, să facă milostenie, să facă metanii, să ţină post etc. Iată ce spune Sfântul Chiril al Ierusalimului în Cateheza a III-a, cap. 10: "Dacă cineva nu primeşte botezul, nu se mântuieşte, afară numai de mucenici care primesc împărăţia şi fară de apă ( botez). Mântuitorul, când a mântuit lumea prin Cruce şi când I s-a împuns coasta, a slobozit sânge şi apă, ca să se boteze cu sângele Lui cei care se botează în timpul persecuţiilor. Mântuitorul numeşte mucenicia botez, căci zice: (Marcu 10, 38). "Mucenicii şi-au făcut mărturisirea de credinţă, făcându-se privelişte lumii, îngerilor şi oamenilor" (I Corinteni 4, 14). Sinodul VI Ecumenic în canonul 83, spune: "Cei morţi nu pot fi botezaţi, după cum nu pot fi nici împărtăşiţi". Deci copiii avortaţi, născuţi fără de vreme, pierduţi fără voie, sau care mor îndată după naştere, fără a primi botezul, nu pot fi botezaţi nicidecum după moarte, pentru că nu mai sunt vii. Nu pot fi pomeniţi nici la biserică, pentru că nu sunt botezaţi şi nu au nume. Ei nu sunt membrii Bisericii lui Hristos. Pentru cei ucişi de părinţi cu voia lor, întreaga răspundere rămâne asupra părinţilor. În Pravila Bisericească a Arhimandritului Nicodim Sachelarie, cap. 178, citim următoarele despre acest lucru: "Pentru copiii avortaţi şi care mor nebotezaţi nu se află nicăieri învăţătură, nici în Sfânta Scriptură, nici la Sfinţii Părinţi, fiindcă viaţa oamenilor, atât a celor maturi, cât şi a celor necreştini, este în mâna Făcătorului lor, care nu poate fi obligat să descopere toată iconomia providenţei Sale muritorilor, nici să cunoască ceea ce nu le este de folos. Chemarea glasului Său răsună mereu în lume şi cei ce aud au datoria să răspundă, numai în măsura de ei înţeleasă şi pentru ei dată. De bună seamă că Dumnezeu nu pedepseşte pe cei ce nu cunosc legile şi mai ales pe copiii nebotezaţi. Ba, dimpotrivă. El a creat pe om spre fericire şi, deci, copiii care n-au putut folosi libera lor voinţă şi putere în virtutea scopului pentru care omul a fost creat, El îi fericeşte pentru existenţa lor, asa cum şi ei Il laudă pentru aceeaşi existenţă nevinovată şi frumoasa creaţiune naturală. Astfel, ei sunt rânduiţi la fericirea naturală a existenţei, dar nu la cea a răsplătirii după merite, întrucat nu au fapte virtuoase".
"Fericirea naturală o dă Dumnezeu direct şi necesar, fără a mai fi nevoie de efortul omului, nici nu mai este nevoie de a se vorbi de ea între oameni. Ci, revelaţia divină ne arată numai pe acea fericirie la care şi omul contribuie" (II Corinteni 12, 4; Apocalipsa 21, 22). Pravila lui Matei Basarab, în capitolul 153, spune despre copiii nebotezaţi: "Iar câţi coconi ai creştinilor mor nebotezaţi, aşijderea şi ai păgânilor, aceia nu merg nici în împărăţia cerurilor, nici în muncă, ci numai la un loc luminos. Iar când se botează se deschid cerurile pe care le încuiase Adam pentru neascultare şi au fost tot închise până când a venit Domnul nostru Iisus Hristos şi a dat darul Sfântului Botez în lume" (Ibidem, 154).
Cum se poate combate acest cumplit păcat al uciderii de fii, care bântuie astăzi în toată lumea? Cred că această datorie de a învăţa pe oameni să nu-şi ucidă copiii este mai mult a preoţilor şi a păstorilor de suflete. Ei trebuie să arate credincioşilor, cu dovezi din Sfânta Scriptură, din învăţâturile Sfinţilor Părinţi şi din dumnezeieştile Canoane, cât de greu este păcatul uciderii şi cât de mare pedeapsă primeşte ucigasul de la Dumnezeu. Adam şi Eva, după ce au fost scoşi din raiul pământesc pentru păcatul neascultării de Dumnezeu, s-au însoţit şi născând Eva pe primul copil, anume Cain, a zis Adam: "Am dobândit om prin ajutorul lui Dumnezeu" (Facere 4, 1). Deci, naşterea de prunci, de orice sex, se face "prin ajutorul lui Dumnezeu", fie că este bun creştin, fie că este păgân, şi fiecare nou născut are în sine, afără de trupul pământesc şi scânteia dumnezeirii, adică sufletul nemuritor. Căci spune Sfânta Scriptură "Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu" (Facere 2, 7). Suflet viu, adică nemuritor. Astfel, la zămislirea fiecărui prunc în pântecele maicii sale, Dumnezeu pune încă de la început suflet nemuritor în fiecare om. De aceea şi proorocul David, insuflat de Duhul Sfânt, zice: "Că Tu ai zidit rărunchii mei, sprijinitu-m-ai din pântecele maicii mele... Minunate-s lucrurile Tale, Doamne şi sufletul meu le cunoaşte foarte..." (Psalm 138, 13-16). Sufletul pruncului se zămisleşte în pântecele maicii sale numai prin lucrarea Domnului şi chiar şi zilele lui îi sunt socotite de Dumnezeu cât să traiască pe pământ, încă înainte de a se zămisli.
Deci, să înteleagă femeile care îşi ucid copiii că sunt ucigaşe ale zidirii lui Dumnezeu şi vinovate de gheena focului. Căci dacă numai a urâ pe cineva se socoteşte ucidere de oameni, după cuvantul lui Hristos care zice: "cel ce urăşte pe fratele său, ucigas de oameni este" (I Ioan 3, 15)- şi "orice ucigaă de oameni nu are viaţă veşnică" - oare ce urgie a lui Dumnezeu va ajunge pe acea mamă care-şi ucide propriul său copil, chiar de ar fi zămislit prin puterea lui Dumnezeu, numai de o clipa? Deci, să stie orice femeie care şi-a ucis copiii, ori în ce chip, că nu va scăpa de pedeapsa lui Dumnezeu. Să nu spună că era zămislit numai de o zi sau de un ceas, că Dumnezeu nu caută la timp ci la intenţia gândului. Dacă cineva ar semăna în ţarina sa grâu, porumb sau altceva şi altul venind i-ar distruge semănătura sa, apoi nu l-ar da în judecată şi nu i-ar cere despăgubire? Dar Dumnezeu va lasa nepedepsiţi pe cei ce distrug sămânţa şi ţarina unde se zămislesc prunci? Să- şi aducă aminte femeile cele ucigaşe de copii, de Cain care a făcut o singura ucidere şi s-a pedepsit încă din viaţă cu şapte feluri de pedepse. întai a fost blestemat de Dumnezeu pe pământ. A doua pedeapsă să lucreze pământul. A treia că nu-i dădea lui pământul tăria şi roadele sale. A patra pedeapsă i-a fost suspinarea. A cincea, tremurarea. A şasea, să fie el departat de la faăa lui Dumnezeu. A şaptea pedeapsă a lui Cain, era semnul ce i L-a pus Dumnezeu ca să nu-l ucidă nimeni din cei ce il vor află pe el (Facere 4, 9-14).
Deci, cum vor scăpa de pedepsele vremelnice şi veşnice acele mame care-şi ucid copiii lor? Care dintre fiarele pământului şi-au ucis cândva puii lor? şi cum se va arata femeia ucigaşă de prunci înaintea lui Dumnnezeu, fiiind mai rea decât toate fiarele pământului? Aceleaşi pedepse vor primi şi acei soţi care se păzesc prin diferite mijloace de a nu naşte copii, deoarece intenţia lor este aceeaşi, de a omorî pruncii şi de a opri zămislirea zidirii lui Dumnezeu.
Sfânta Bierica ar putea accepta o reglementare a naşterilor din motive sociale ca: foamete, boli, lipsă etc.? Biserica lui Hristos nu poate niciodată aproba uciderea de prunci ( avortul, paza etc.), pentru orice motive. Mântuitorul ne-a spus că sufletul omului este mai scump decât orice pe lume (Matei 16, 26; Marcu 8, 36-37). Apoi, cum să aprobe Biserica în vreun fel pierzarea sufletelor omeneşti? Cine ar putea răscumpara atâtea suflete care se pierd prin ucidere, necreştinaţi şi neluminaţi prin Sfântul Botez, singurul care poate ierta păcatul strămoşesc şi cele personale? Cum ar aproba vreo Biserică creştină să se omoare sufletele copiilor, mai ales neavând Sfântul Botez? Căci ştim că tot omul "este zămislit în păcate" şi numai prin Botez se uneşte cu Hristos şi devine fiu al Bisericii (Psalm 50, 5; 57, 3; Iov 15, 14; 25, 4; Isaia 4, 8; Ioan 3, 6). Deci, cine va avea îndrăzneala din cei ce conduc Biserica lui Hristos, să aprobe oarecare pogorământ femeilor creştine pentru uciderea copiilor? Cine ar îngădui această fărădelege, să aprobe uciderea pruncilor, fiind sub păcatul strămoşesc şi fără lumina Sfântului Botez? Eu cred că această faradelege nu va aproba-o Biserica lui Hristos niciodată, aducându-şi aminte de cuvintele Domnului care zice: "Ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei 16, 26).
Dumnezeu este Tatăl sufletelor noastre (Numeri 27, 16; Evrei 12, 9; Matei 6, 9). Apoi, cine va îndrăzni să dea voie a se pierde un suflet care este creat de Tatăl nostru cel din ceruri? El a creat sufletul nostru şi l-a înzestrat cu nemurire. Deci, cum ar fi posibil să aprobe Biserica lui Dumnezeu să se omoare sufletele cele înzestrate cu nemurire de Creatorul lor neavând dumnezeiescul Botez, care este semnul curăţirii păcatelor şi al renaşterii prin apă şi Duh? (Ioan 3, 3-5; Romani 6, 3; Efeseni 5, 26; Tit 3, 5). Sau care din feţele bisericeşti va îndrăzni să aprobe în vreun fel uciderea pruncilor din motive sociale? Oare nu ne spune nouă Mântuitorul: "Nu vă îngrijiăi pentru viaţa voastră ce veţi manca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Au nu este viaţa mai mare decat hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatal vostru ceresc le hrăneşte pe ele. Oare nu sunteţi voi mai de preţ decât ele? şi cine din voi grijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc; nu se ostenesc, nici nu torc; şi vă spun vouă că nici Solomon în toată mărirea lui nu s-a îmbracat ca unul din aceştia. Iar dacă pe iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci nu purtaţi de grijă zicând: ce vom manca, ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca?" (Matei 6, 25-31) că toate acestea păgânii le caută. Iar dacă şi de boli se tem femeile care nasc, spre a nu se îmbolnăvi, atunci să ducă viaţa de înfrânare, de curăţie şi de post, căci după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, cele mai multe boli vin asupra omului din cauza neînfrânării şi a necumpătării de la cele vătămătoare. Auzi ce zice el: "Nu pricinui trupului boală şi slăbiciune, că nu-mi spui mie pricinile, ci Celui ce le ştie. Spune-mi, a posti nu poţi? Dar, a te sătura în toată viaţa şi a-ţi sfărâma trupul cu greutatea bucatelor, poţi? Au nu ştii că postul este maica sănătâţii?" (Exaimeron, Cuvantul I). Şi iarăşi, adaugă Sfântul Vasile: "N-a fost în rai vin, nici junghieri de dobitoace". După potop însă a zis Dumnezeu omului: "mâncaţi toate ca pe nişte verdeţuri de iarbă" (Facere 9, 3).
Apoi, arătând vechimea postului, zice Sfântul Vasile: "Vino, călătoreşte prin istorie şi cearcă începutul postului, că este de o vârstă cu omenirea. Tot lucrul care întrece cu vechimea este vrednic de cinstit. Cucerniceşte-te dar, omule, de cărunteţele postului, că postul în rai s-a legiuit". Cea dintâi poruncă pe care a luat-o Adam a fost aceea, că "din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi" (Facerea 2, 17). Şi iarăşi zice: "Fiindcă nu am postit, am căzut din rai". Să postim dar, ca la el să ne întoarcem. Şi iarăşi: "Cărora le-au căzut oasele în pustie? Au nu acelor ce căutau mâncare de carne?" şi în alt loc zice: "Bucatele cele grase şi bucatele cele multe, neputând a le mistui stomacul, multe boli au adus în lume; iar postului şi infrânării pururea îi urmează sănătatea". Şi iarăşi: "Evreii, până când se îndestulau cu mană şi cu apa cea din piatră, pe egipteni îi biruiau, prin mare călăroreau şi nu era întru seminţiile lor bolnav" (Iesire 16, 3; Psalm 104, 36). Iar după ce şi-au adus aminte de căldările cele cu cărnuri şi s-au întors cu poftele la Egipt au căzut din pământul făgăduinţei ( Exaimeron, Cuvantul 1, Despre Post).
Am adus aici puţine mărturii pentru cei ce pricinuiesc motive de boli şi pentru aceasta li se pare că avea dreptul să îngăduiască cuiva să piardă şi să omoare pruncii, punând pricina de boală. Boala, însă, o trimite Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcate (Numeri 11, 33; Levitic 26, 16; Deuteronom 28, 15; 22, 59; II Regi 7, 14; Iov 33, 19-23; Psalm 105, 17-18; I Corinteni 11, 30 etc.).
Deci, dacă vreo femeie este bolnavă, nu la ucidere de prunci să-şi găsească scăpare de pedeapsa lui Dumnezeu. Ci, să se roage lui Dumnezeu cu umilinţă, cu post şi cu durere în inimă, căci la El este puterea şi îndurarea de vindecare a celor bolnavi. Postul, rugăciunea şi înfrânarea întru curăţenie a celor căsătoriţi şi bolnavi, acestea sunt leacul lor, iar nu uciderea de prunci nevinovaţi.
Care sunt urmările cele mai mari ale avortului asupra trupului şi sufletului? Femeile care fac avort se îmbolnăvesc deseori de boli grele, nevindecabile, îmbătrănesc înainte de vreme, suferă mai ales de nervi, nasc copii bolnavi şi infirmi, nu se înţeleg cu bărbaţii lor, au mustrare de conştiinţă până la moarte, sau cel puţin timp de zece ani, dacă se pocăiesc şi primesc canonul rânduit de duhovnicii lor. Iar dacă nu, le asteaptă canonul cel veşnic în muncile iadului, de care să ne ferească pe toţi Bunul nostru Mântuitor.
Ce trebuie să facă o mamă însărcinată dacă soţul o sileşte la avort? Dar dacă este greu bolnavă şi are mulţi copii? Sfântul Apostol Pavel zice aşa: "Femei, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, întru Domnul" (Coloseni 3, 18). Aici trebuie să înţelegem că nu întru toate se cuvine femeii să se supună bărbatului, ci numai la cele ce se cuvin în Domnul. Poate bărbatul să o îndemne şi la lucruri de faradelege, la furat, la beţie, la ură, la ceartă, la desfrânare, la ucidere, la secte, la necredinţă etc. La acestea nu se cuvine a se supune bărbatului, măcar şi moarte de ar răbda de la el. Că nu se cade a iubi şi asculta pe bărbat mai mult decat legea lui Dumnezeu.
Iată ce zice Sfântul Nicodim Aghioritul la cuvintele de mai sus ale marelui Apostol Pavel: "O, cititorule, cum a zis Pavel să se supună femeile bărbatilor lor? Cum se cuvine, întru Domnul!" Adică, la cele ce se cuvine şi sunt legiuite şi la cele după Dumnezeu. Căci de ar cere bărbaţii să-i asculte femeile lor la cele necuvioase şi nelegiuite, la lucruri afară de fire şi la necredinţă sau la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, întru acestea zic, nicidecum să nu se supună femeile şi să facă voia lor cea rea. Pentru că atunci, împreună cu bărbaţii lor, "se vor osândi în munca iadului" (Subînsemnare la Tâlcuirea Epistolei către Coloseni de Fericitul Teofilact al Bulgariei, Bucureşti 1904).
Deci rămâne clar că femeia nu trebuie în nici un caz să se supună bărbatului ei, când acela o îndeamnă, sau o sileşte la avort, adică ucidere de prunci. Iar dacă femeia este bolnavă şi din acest motiv vrea să-şi piardă copiii, niciodată o pricină ca aceasta nu o va scapa pe ea de osanda cea veşnică, de-şi va ucide pruncii ei. Femeia creştină şi credincioasă, mai înainte de naştere este datoare să se spovedească la duhovnicul ei, să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos, chiar dacă are vreun canon de făcut şi, astfel, să se pregătească de moarte. Tocmai de aceea Sfânta Biserică dă voie femeilor înainte de naştere să se împărtăşească, chiar de ar fi oprite pe mulţi ani, căci Biserica lui Hristos are în vedere durerile naşterii şi primejdia morţii pentru mamele care nasc.
O adevarată mamă creştină trebuie să fie gata întotdeauna de jertfă totală la naştere, adică de moarte. Prin durerile naşterii, femeia câştigă mântuirea sufletului ei, după cuvântul Sfântului Pavel, care zice: "Dar se va mântui (femeia) prin naştere de fii, dacă stăruie cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie" (I Timotei 2, 15). Durerile naşterii s-au dat de Dumnezeu femeii, ca un canon pentru greşeala ei cea dintâi, după cuvântul Domnului care zice: "înmulţind voi ânmulţi necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta şi el te va stăpâni" (Facere 3, 16).
Aşadar, să înţleagă femeile cele întelepte şi credincioase şi să primească canonul cel dat lor de prea Bunul Dumnezeu cu toată bucuria şi mulţumirea, că este spre iertarea păcatelor şi mântuirea sufletelor lor. Iar dacă vreuna din ele va muri în chinurile naşterii, pe altarul jertfei şi va avea dreapta credinţă, aceea se va mântui, cum spune Sfanitul Pavel, şi cu mucenicii se va socoti. Căci Biserica lui Hristos nu acceptă nici un motiv pentru uciderea de copii, adică avort, boală, sărăcie, primejdie, copii mulţi, bărbaţi răi etc. Toţi creştinii sunt datori să se jertfească până la moarte, acolo unde i-a rânduit Dumnezeu să trăiască.
Extras din cartea "Lumina şi Faptele Credinţei",
de Arhim Cleopa Ilie şi Arhim. Ioanichie Bălan. Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 2002
