(lat. virtus, virtutis = putere, curaj, bărbăţie, bunătate, cinste)

— este acea putere a sufletului de a înfrunta forţa răului sub toate aspectele lui. Morala filozofică clasifică patru virtuţi numite „virtuţi cardinale“: înţelepciunea, cinstea, cumpătarea, curajul; morala religioasă, morala creştină se bazează pe trei „virtuţi teologice“: credinţa, nădejdea (speranţa) şi dragostea (iubirea creştină); „Şi acum — zice Sfântul Apostol Pavel — rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“ (I Corinteni 13,13). Sf. Pavel consideră virtutea dragostei mai mare decât toate şi-i închină un adevărat imn în Epistola I către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt... Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul... Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“ (I Corinteni 13, 1. 2.4. 5. 7. 8). Iubirea creştină este învăţătura cea nouă pe care Iisus o aduce oamenilor: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 34-35). Este virtutea fundamentală, prin care adevăratul creştin se deosebeşte de ceilalţi oameni.