(lat. templum)

— locaş de închinare pentru popoarele necreştine: în antichitate, la greci şi romani, la egipteni etc, iar azi la marile religii extrem-orientale — budism, hinduism, brahmanism etc. În religia iudaică monoteistă, a fost ridicat un templu măreţ în sec. X î.Hr., de vestitul rege Solomon, fiul lui David, pe muntele Moria din Ierusalim. Acest templu a fost dărâmat de regele babilonian Nabucodonosor în anul 587 î.Hr., când a cucerit Iudeea şi a luat pe evrei în robie. Eliberaţi din robie de Cirus, regele perşilor, evreii au rezidit templul (539 î.Hr.). În sec. I î.Hr. romanii au ocupat Iudeea, numind rege pe Irod, fiul lui Antipater. Acesta a început restaurarea templului din Ierusalim, care s-a continuat şi sub urmaşii săi, până la jumătatea sec. I d.Hr. Din cauza unor revolte populare provocate de zeloţi (patrioţi evrei) împotriva stăpânirii romane, generalul Titus, fiul împăratului roman Vespasian, i-a înfrânt pe răsculaţi, a dat foc Ierusalimului şi a dărâmat templul până-n temelii. Astăzi, ruinele lui sunt loc de pelerinaj nu numai pentru evrei, dar şi pentru creştinii din toată lumea, Ierusalimul devenind, prin Iisus Hristos, leagănul creştinismului.