(gr. τό θυμίαμα — to thymiama; lat. thus, tus)

— răşină solidificată ce curge din copacul bosswelia serrata sau floribunda papyrifesa, care creşte în India, Africa. Această răşină se strânge de pe scoarţa copacului şi, pentru a fi şi mai parfumată, se amestecă şi cu alte aromate, aşa cum se precizează în Vechiul Testament (Ieşire 30,34-38). Tămâia face parte din simbolurile de cult, fiind un aromat natural, folosit în toate religiile, din vremuri străvechi. Folosirea ei este expresia pioşeniei, a cinstirii lui Dumnezeu: „Tămâie. .. să nu vă faceţi pentru voi: sfinţenie să vă fie ea pentru Domnul...“ (Ieşire 30, 37). Tămâia, prin fumul şi mireasma ei, subliniază frumuseţea actelor de cult, creează atmosfera de sfinţenie şi astfel ea se integrează în actul de slujire a lui Dumnezeu „ca un dar, ca o preţioasă ofrandă“ şi simbol al rugăciunii şi faptei bune. „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta...“ zice Psalmul 140, din slujba Vecerniei. Tămâia e simbol al rugăciunii de cinstire a lui Dumnezeu, dar şi de implorare a Sfântului Duh: „Tămâie îţi aducem Şie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Tău Duh“ (cum spune Liturghierul ortodox). În Noul Testament, tămâia este, ca şi în Vechiul Testament, considerată un element simbolic de slăvire a lui Dumnezeu. Magii care au venit să se închine la Betleem Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu, I-au adus în dar „aur, tămâie şi smirnă“ (Matei 2, 11). În Apocalipsa Sf. Ioan Evanghelistul avem imaginea unei Liturghii cereşti în care tămâia se menţionează ca un element esenţial ce însoţeşte rugăciunile sfinţilor către Dumnezeu: „Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor“ (Apoc. 8,3-4). Tămâia se foloseşte în cultul creştin din primele veacuri, aşa cum se menţionează în textele primelor Liturghii creştine (Constituţiile Apostolice, Sf. Ambrozie, Lit. Sf. Iacob ş.a.) (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1933, p. 639-641.). Tămâia se foloseşte atât la slujba Sfintei Liturghii, cât şi la toate slujbele divine; fumul ei îmbălsămând locul şi creând o atmosferă de reculegere şi sfinţenie, prielnică pentru rugăciune şi îndepărtarea duhurilor rele. Tămâia se arde în cădelniţe sau vase speciale (tămâierniţe, căţui). Mireasma tămâiei are calităţi tonice şi stimulative, de aceea, în trecut, se folosea şi în medicină; vezi şi simboluri naturale , drumul tămâiei .