la ectenia dinainte şi după sfinţirea Darurilor din slujba sfintei liturghii, toţi creştinii suntem îndemnaţi să ne rugăm ca Dumnezeu să ne aibă în pază şi să ne dea sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără patimă, neruşinat, cu pace..., adică să murim fără a ne teme de moarte, împăcaţi cu toţi şi cu conştiinţa noastră; pentru aceasta cei vii trebuie să aibă grijă ca
cei ce sunt pe moarte să fie spovediţi, împărtăşiţi şi cu lumânare în mână sau la căpătâi. Dacă această rânduială nu se împlineşte, acesta este un mare păcat pentru cei rămaşi în viaţă, căci nu s-au îngrijit de muribund, pentru sufletul căruia este o mare pagubă. De aceea, când se dă pomelnic pentru ei, se va menţinona: nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare.
Lumânarea ce se pune în mâna celui care trage să moară
este călăuza sufletului său pe calea de dincolo şi ea mai închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa, căci Hristos este Lumina vieţii, pe care creştinul o primeşte prin botez şi trebuie să-şi sfârşească viaţa tot cu El, prin lumina lumânării aprinse.
La moartea cuiva se trag clopotele ca să fie anunţaţi şi ceilalţi credincioşi că unul dintre ei a plecat şi astfel,
fiecare să-şi aducă aminte că vom muri; clopotele sunt şi un îndemn ca
cei vii să se roage pentru sufletul celui dus (de aceea se spune: Dumnezeu să-l ierte!). Trupul mortului este apoi spălat şi îmbrăcat cu haine noi şi curate, ceea ce închipuie veşmântul nestricăciunii, cu care va învia la Judecata de apoi. Se aşează în sicriu spre a fi ferit de greutatea pământului şi în sensul că intră sub acoperământul Creatorului său şi se aşează cu faţa la Răsărit, căci de-acolo a venit Hristos, lumina cea adevărată.
Pe pieptul mortului se pune icoană sau cruce pentru a se încredinţa lui Hristos şi pentru că
crucea îi apără sufletul de îngerii cei răi, care sunt gata să-l ia. Este
chemat acasă
preotul să facă slujba Panihidei, care este în locul priveghiilor (adică a rugăciunilor din timpul nopţii) şi este o slujbă prescurtată a slujbei înmormântării. Rânduiala este ca înmormântarea să se facă
a treia zi când este şi prima pomenire după moarte şi când sufletul se înalţă la cer. Slujba înmormântării se face la biserică, unde este dus mortul când a fost scos din casă; aici sufletul său îşi ia rămas bun de la lăcaşul sfânt în care a participat la sfintele slujbe şi a primit Sfintele Taine, precum şi de la rude, prieteni şi cunoscuţi, aşa cum spun şi cântările slujbei: Veniţi fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă... Cuvintele de la sfârşitul slujbei: Veşnica pomenire, sunt un îndemn pentru cei vii să se roage pentru
iertarea păcatelor celui mort şi să-l pomenească totdeauna. Aceste cuvinte sunt rostite de preot şi în cimitir, lângă groapă, unde este dus de la biserică, şi unde i se citeşte şi ectenia pentru morţi; la mormânt, înainte de a se închide sicriul, preotul toarnă peste trupul mortului aghiazmă şi vin (pe care rudele mortului trebuie să le aducă de acasă în două sticle, împreună cu coliva), zicând: Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi (Ps. 50, 8). Unii varsă şi cenuşa sau cărbunii din cădelniţă sau din vasul cu care preotul a cădit mortul, zicând: Praf şi cenuşă suntem. După ce se acoperă sicriul şi e coborât în mormânt, preotul aruncă peste el prima lopată de ţărână, cruciş, rostind: Al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi ce locuiesc într-însa, prin care se amintesc cuvintele lui Dumnezeu de la crearea omului: Căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facere 3, 19). După înmormântare, preotul revine la casa mortului unde face din nou Panihida sau Parastasul pe scurt,
binecuvântând pomana, hainele şi alte lucruri care se dau de pomană pentru sufletul mortului; vezi şi
parastase ,
panihida .