(gr. ἱερωσύλη, ἡ — ierosini; lat. sacerdotium = preoţie, slujire)

— funcţie existentă în toate religiile, din toate timpurile şi atribuită unor persoane anume orânduite pentru îndeplinirea obligaţiilor rituale. Aceşti slujitori ai cultului sunt preoţii (ἱερεύς — iereus = preot; lat. sacerdos, presbiter = preot bătrân). Preoţia a fost instituită pentru îndeplinirea actelor şi ceremoniile cultului public, preotul fiind considerat ca un mijlocitor între om şi divinitate prin ceremoniile sacrificiilor religioase. În concepţia creştină, misiunea religioasă de căpetenie a preoţiei a fost definită astfel de Sf. Ap. Pavel: „Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate...“ (Evrei 5, 1). Preoţia creştină este o instituţie de origine divină, căci începutul şi puterea ei slujitoare vine, prin Sfinţii Apostoli, de la Mântuitorul Însuşi, Care este izvorul sfinţeniei şi al preoţiei creştine, iar existenţa ei se poate constata neîntreruptă de la întemeierea Bisericii, în tot cursul istoriei creştine, până azi. Preoţia creştină sau tagma preoţească este alcătuită din cele trei trepte ale clerului sau ale ierarhiei bisericeşti: episcopi (arhierei), preoţi şi diaconi, care săvârşesc cultul Legii celei Noi, pe care Hristos l-a întemeiat. Slujitorii cultului sunt investiţi cu dreptul şi puterea harică pentru aceasta de însuşi Hristos, la Cina cea de Taină, când a întemeiat Sf. Euharistie şi a dat Apostolilor porunca de a o săvârşi neîncetat, spre pomenirea Lui: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea“ (Luca 22, 19). Pe lângă puterea de a săvârşi jertfa euharistică, prin care Iisus orânduieşte pe Apostoli ca preoţi ai noii religii, întemeiată de El, le dă şi puterea şi harul de a ierta păcatele: „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20,23) şi dreptul de a învăţa şi a boteza: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...“ (Matei 28. 19-20; cf. Marcu 16, 15). Primii preoţi ai cultului creştin au fost Sfinţii Apostoli care, prin cuvintele Sf. Ap. Pavel, arată esenţa misiunii lor: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi (împlinitori) ai tainelor lui Dumnezeu“ (I Corinteni 4,1). Hirotonia, adică investirea cu puterea harică preoţească, are loc în ziua Cincizecimii, când asupra lor coboară Sf. Duh, sub chipul limbilor de foc. Sfinţii Apostoli săvârşesc în comunităţile creştine toate tainele şi ceremoniile cultice ale Bisericii primare: oficiază Sf. Euharistie, botează şi îşi pun mâinile peste cei botezaţi pentru a le transmite harul (a-i sfinţi), săvârşesc confirmarea sau mirungerea de azi (Fapte 2, 1-4, 14-7; 10, 44-48), primesc spovedania, transmit harisme prin punerea mâinilor, hirotonind episcopi, preoţi şi diaconi, recrutaţi la început dintre cei 70 de ucenici ai lui Iisus, şi toate acestea le fac în virtutea harului primit de la Mântuitorul (Ioan 20, 21-23) şi de la Duhul Sfânt. Astfel, cele trei trepte ale clerului apar distincte, încă din a doua jumătate a sec. I, fiind menţionate în cărţile Noului Testament. Spre sfârşitul secolului întâi, ele sunt enumerate cu funcţiile precise de azi în Epistola I a Sf. Clement Romanul către Corinteni (cap. XL, aşa cum le va menţiona şi Sf. Ignatie Teoforul în Epistolele sale, la începutul veacului al doilea. Constituţiile Apostolice (lucrare întocmită pe bază de documente aparţinând primelor veacuri creştine, spre sfârşitul sec. IV) menţionează nu numai existenţa bine organizată a clerului superior (episcopi, preoţi, diaconi) şi a celui inferior (ipodiaconi, citeţi, lectori ş.a.), dar şi precizează clar atribuţiile fiecăruia. Treptele clerului se deosebesc prin funcţiile lor liturgice şi atribuţiile administrative. Cea mai înaltă treaptă a clerului (cei care au primit Taina Hirotoniei sau Preoţiei) este episcopatul sau arhieria. Episcopii au primit, prin succesiunea directă a hirotoniei puterea de a săvârşi toate slujbele şi lucrările sfinte ale cultului. Din punct de vedere harismatic sau sacramental episcopii sunt egali, deosebindu-se doar prin funcţiile administrative pe care le deţin (arhiepiscopi, mitropoliţi, patriarh). Preotul primind de la episcop hirotonia, poate săvârşi în parohia sa, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, în afara celor care sunt rezervate exclusiv episcopului. Preotul este, în exerciţiul funcţiei sale liturgice, un slujitor al lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un mijlocitor între Dumnezeu şi credincioşii pe care îi păstoreşte, rugându-se atât în numele său personal, cât şi al lor, şi pentru ei. Având, prin hirotonie, harul lui Dumnezeu, el transmite acelora harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Diaconii sunt ajutătorii preoţilor şi episcopilor fără care nu pot sluji, căci nu sunt investiţi cu deplinătatea slujirii celor sfinte. La protestanţi, diaconul figurează doar în serviciu administrativ al bisericii, nu şi în cel sacramental, neavând nici o atribuţie liturgică. Referindu-se la înalta misiunea a tagmei preoţeşti, Sf. Grigorie de Nazianz a definit preoţia ca „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor“. Ea trebuie să fie mai întâi o chemare de sus şi o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, să fie model pentru toţi cei ce privesc la preot. În plus, preotul trebuie să aibă o aleasă pregătire teologică şi ştiinţifică, fiindcă el, spre deosebire de alte categorii, conducând suflete de vârste, grade de cultură şi temperamente diferite, trebuie să facă faţă nevoilor fiecăruia dintre credincioşii săi şi mai ales să ţină piept duşmanilor Bisericii.