— concepţie religioasă după care soarta omului e dinainte hotărâtă de divinitate; teorie susţinută în creştinism de Fericitul Augustin, care afirmă că păcatul originar se moşteneşte, dar orice om care se naşte are libertatea de a alege răul şi numai graţia divină îl poate ajuta să aleagă binele şi să se mântuiască, însă graţia nu se acordă tuturor oamenilor, ci numai celor predestinaţi. Nimeni nu ştie cine şi de ce unii oameni sunt predestinaţi, ci aceasta se face dintr-o hotărâre tainică a lui Dumnezeu şi în plus, numărul celor predestinaţi este şi el limitat, după numărul locurilor rămase între îngeri, după căderea unei părţi dintre ei. Restul oamenilor se nasc fără a avea parte de mântuire. Fericitul Augustin defineşte astfel predestinarea: „organizare de către Dumnezeu a lucrărilor Lui viitoare şi care nu poate fi înşelată, nici schimbată“. Dar zice Fer. Augustin că predestinarea nu are nimic de-a face cu fatalismul păgânilor, iar Dumnezeu pedepseşte. Există o dublă predestinare: pentru cer şi pentru infern, ceea ce este de neînţeles. Biserica se compune dintr-un număr de sfinţi predestinaţi încă înainte de facerea lumii.

Doctrina lui Augustin a determinat multe controverse teologice, căci compromitea universalismul creştin, potrivit căruia Dumnezeu doreşte salvarea tuturor oamenilor (Mircea Eliade, Istoria Religiilor şi Ideilor Religioase, Chişinău, 1992, vol. III, p. 55 ş.u.). Predestinaţia e susţinută în creştinism şi de Calvin, care consideră că Sf. Euharistie are putere de mântuire numai pentru cei predestinaţi spre fericire; numai aceştia primesc, prin pâinea şi vinul euharistie, o putere care se varsă din cer, din Trupul lui Hristos, dar această fericire n-o simt cei predestinaţi spre rău, care prin împărtăşanie nu primesc decât pâine şi vin, fără harul sfinţitor. Pentru calvini, valoarea tainei e dependentă de condiţia omului predestinat, negându-se astfel caracterul ei obiectiv-sacramental. Predestinaţia ca destin, ca fatalitate care dirijează viaţa omului este concepţia caracteristică religiei islamice (vezi islamismul ). Această doctrină neagă liberul arbitru cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, căruia i-a dat libertatea de a alege singur binele sau răul, fără a pierde însă legătura permanentă cu Dumnezeu, Care îl ajută să cunoască şi să afle calea spre adevărata fericire. În folclorul nostru, ca şi la alte popoare, destinul este hotărât de Ursitoare; la romani se numeau Parce, închipuite ca nişte zeităţi care torceau firul vieţii fiecărui om. Şi azi, interpretările prezicerilor lui Nostradamus marchează aceeaşi credinţă în destin.