— s-a numit forma de conducere a Bisericii creştine în sec. V, când prin Sinodul ecumenic de la Calcedon (451), s-a hotărât ridicarea la rang de patriarhi ai mitropoliţilor din cele cinci mari centre creştine, care se aflau atunci în fruntea Bisericii: Roma („Roma Veche“), Constantinopol („Roma nouă“), Alexandria, Antiohia, Ierusalimul. Fiecare patriarh era independent, cu jurisdicţia limitată şi fără ascendenţa unuia asupra celorlalţi, decât conjunctural, la prezidarea sinoadelor, şi atunci prin alegere (vezi şi
mitropolit ). Această situaţie va fi confirmată şi de Sinodul VI ecumenic (680-681) can. 36.
