Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » parastas Formularul 2% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 2%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

parastas

(παράστασις, ἡ — parastasis = înfăţişare înaintea cuiva, mijlocire)
— se numeşte în popor slujba de pomenire care se face pentru cei morţi după înmormântarea lor şi care în cărţile de slujbă e numită Panihida (Panahida) mare, corespunzând Requiemului din cultul romano-catolic. Parastasul se săvârşeşte fie la casa mortului (îndată după înmormântare), fie la biserică, după sfârşitul Liturghiei sau după Rugăciunea amvonului, fie la mormânt. La parastas se aduce, spre pomenirea mortului, colivă, pâine (colac sau prescuri) şi vin, care în biserică se pun pe masa ofrandelor de lângă sfeşnicul împărătesc din stânga, ori pe altă masă aşezată în mijlocul bisericii (v. Coliva). În unele părţi ale ţării, pe lângă colivă şi vin sau chiar în loc de colivă, se aduce şi pomul (un brăduţ), împodobit cu fructe, zaharicale şi lumânărele, care la înmormântare se poartă înaintea mortului când îl pornesc la cimitir şi care se înfige la mormânt, iar la parastase se dă de pomană. Uneori în loc de pom poate fi şi o simplă rămurică înfiptă în pâine (colac) care se ridică în timpul cântării „Unde umbrează darul tău, arhanghele...“, aşa cum se ridică coliva la „Veşnica pomenire“. Pomul, care prin pierderea frunzelor toamna şi reînverzirea lui primăvara este simbolul vieţii şi al morţii, închipuie raiul în care s-a dus sufletul mortului, precum şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, din care au mâncat protopărinţii noştri în rai. La parastase se împart celor de faţă, mai întâi preoţilor, lumânări aprinse şi se aprind şi lumânările de pe colivă. Ca şi la înmormântare, şi la parastas lumânările aprinse simbolizează atât pe Hristos, lumina lumii, „întru Care cel ce umblă nu va umbla în întuneric“, cât şi lumina candelei credinţei şi a faptelor bune cu care, ca şi fecioarele înţelepte din Evanghelie, vom întâmpina şi noi pe Domnul împreună cu răposatul, la sfârşitul lumii, când va veni „să judece viii şi morţii“. Slujba parastasului pe larg, aşa cum se află în Panihida şi în Molitfelnic, este slujba înmormântării prescurtată, deoarece lipsesc la parastas Fericirile, Apostolul, Evanghelia, cele opt stihiri idiomele ale Sf. Ioan Damaschinul şi stihirile finale ale sărutării de pe urmă. În afară de Parastasul pe larg mai găsim în Panihida, Molitfelnic şi Liturghie un parastas mic, prescurtare a celui mare, sub titlul Litia mică pentru morţi, în care, la ectenie, se face doar pomenirea generală a tuturor morţilor şi nu pomenirea nominală. La mănăstiri se face vineri seara şi se numeşte Litie (procesiune) pentru că se merge în procesiune la cimitir, ieşind din biserică după slujbă. La catedrale şi bisericile de mir, parastasul acesta pe scurt (Litia mică) se face de obicei la sfârşitul Liturghiei şi se numeşte Trisaghion pentru morţi sau Panihida mică. Această slujbă se face şi la cimitir, lângă mormânt, sau la casa mortului, cu ocazia pomenilor (parastaselor) care se fac la termenele (soroacele) stabilite după datină pentru pomenirea morţilor. Pomenirea morţilor în tradiţia ortodoxă are caracter general şi special. Pomenirile generale se fac în anumite zile din anul bisericesc şi ele se fac pentru toţi morţii, indiferent de data la care au murit (vezi şi pomeniri generale ale morţilor ). Pomenirile speciale (particulare) sunt legate de ziua morţii celui care se pomeneşte şi acestea sunt parastasele. Ele se fac la cererea rudelor celui mort, la anumite date sau soroace. Slujbele cu rugăciuni pentru pomenirea mortului (parastasele) se fac după tradiţia veche şi generală a Bisericii Ortodoxe, la următoarele termene sau soroace: ziua a treia (care corespunde de obicei cu ziua înmormântării), ziua a noua şi ziua a patruzecea (şase săptămâni) după moarte, la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la 12 luni (un an) după moarte; apoi, în fiecare an de ziua morţii, până la împlinirea a şapte ani de la moarte. Explicaţia teologică sau simbolică a acestor date este următoarea: la trei zile după moarte se face pomenirea mortului în cinstea Sf. Treimi, întru care ne mântuim, şi în amintirea Învierii celei de-a treia zi a Domnului, care este chezăşie a învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). La nouă zile se face pomenirea pentru ca răposatul să se învrednicească de părtăşia cu cele nouă cete îngereşti sau cele nouă cete ale sfinţilor şi în amintirea Ceasului al nouălea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul, pe care ne rugăm să-l moştenească şi morţii noştri (pomenirile la trei şi la nouă zile existau şi la grecii antici şi la romani, care la 9 zile aduceau un ultim sacrificiu pentru mort (novemdiale sacrificium). Pomenirea la 40 de zile (şase săptămâni) se face în amintirea înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după învierea Sa, pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul nostru la cer. La trei, la şase şi la nouă luni (6 = 2 x 3; 9 = 3 x 3) se face pomenire în cinstea Sf. Treimi. La un an se face pentru că se urmează exemplul creştinilor din primele veacuri, care prăznuiau în fiecare an ziua morţii martirilor şi sfinţilor ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo. La 7 ani se face pentru că 7 este număr sfânt, amintind de cele 7 zile ale creaţiei. Cărţile noastre de slujbă dau pomenirii morţilor până la 40 de zile şi la 7 ani şi o explicaţie fiziologică sau naturală, bazată pe analogia prin care trece descompunerea trupului omenesc, până la completa lui descompunere. De ex. se face parastas la trei zile, pentru că în a 3-a zi faţa mortului începe să se desfigureze; în ziua a noua pentru că atunci trupul mortului începe să se strice, afară de inimă; la 40 de zile, pentru că atunci se pierde şi inima. Potrivit acestei interpretări, procesul descompunerii fizice urmează procesul invers al zămislirii şi formării trupului omenesc în pântecele mamei. Alcătuirea omului se face tot la fel: în a 3-a zi se formează inima, în a 9-a zi se fixează trupul, iar în a 40-a zi se alcătuieşte desăvârşit trupul. Se face la 7 ani, pentru că atunci trupul mortului e prefăcut cu totul în ţărână. Datele (soroacele) pentru săvârşirea parastaselor mai sunt explicate şi în legătură cu credinţele populare despre vămile văzduhului prin care se crede că trece sufletul mortului până să ajungă la cer. Astfel pomenirea din ziua a treia se face pentru că abia atunci s-ar înălţa sufletul la cer, căci, în primele trei zile, sufletul dă târcoale trupului. Pomenirea (parastasul) din ziua a noua se face pentru că atunci sufletul se înfăţişează a doua oară lui Dumnezeu în cer, pentru a i se închina, după ce a vizitat raiul. Pomenirea din ziua a patruzecea se face pentru că atunci ar avea loc judecata particulară, după peregrinarea sufletului timp de 40 de zile prin toate vămile văzduhului, prin rai şi prin iad (vezi şi Vămile văzduhului ). Pomenirea mortului la datele (soroacele) de mai sus se face fie cu parastas şi Liturghie (mai ales la 6 săptămâni, la un an şi la 7 ani, după moarte), fie ducându-se numai colivă, vin şi colac la mormânt, unde preotul face parastasul pe scurt (Litia mică) şi stropeşte mormântul cu vin (aşa se obişnuieşte mai ales în primele 40 de zile după moarte). La 40 de zile şi la un an, parastasul (pomenirea) se face cu masă (pomană) şi se împart diferite lucruri de pomană pentru sufletul mortului, care sunt mai întâi binecuvântate prin rânduieli de slujbă, înscrise în cărţile de cult (Molitfelnic, Bucureşti 1965, p. 275-279), „Litia mică pentru morţi“ şi „Rugăciunea care se citeşte de către preot la împărţirea hainelor şi altor lucruri, pentru cei adormiţi în Domnul“. Slujbele de pomenire a morţilor (parastasele) la soroace, nu se fac în orice zi a săptămânii, ci numai joia, sâmbăta şi duminica. Dar ziua stabilită de tradiţia constantă este sâmbăta. Săvârşirea parastaselor în zi de duminică este admisă ca o excepţie sau ca un pogorământ pentru cei ce nu pot veni la biserică în zi de lucru; în legătură cu aceasta a avut loc o mare controversă în Biserica greacă, cunoscută sub numele de cearta colivelor, începând din sec. XVIII, dându-se în acest sens hotărâri contradictorii. Parastasele nu se fac în următoarele zile din cursul anului bisericesc: între 20 decembrie şi 7 ianuarie, adică între cele 12 zile dintre Naşterea Domnului şi Bobotează pentru că bucuria duhovnicească a marilor sărbători din acest răstimp nu trebuie să fie umbrită de doliul pentru cei morţi; la praznice împărăteşti, în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată (adică de la sâmbăta Floriilor până al Duminica Tomei), deoarece în săptămâna dinainte de Paşte doliul este pentru Domnul Hristos, iar săptămâna următoare este consacrată bucuriei învierii Lui, motiv pentru care se recomandă ca nici în duminicile Penticostarului (dintre Paşti şi Rusalii) să nu se facă parastase şi nu se fac nici de la lăsatul sec de carne (Duminica înfricoşătoarei Judecăţi) până la Sâmbăta a doua din Postul Mare (Păresimi). În acest răstimp, parastasele se fac numai sâmbăta şi duminica, deoarece parastasele sunt legate de Liturghia normală (a Sf. Ioan sau a Sf. Vasile), care în timpul postului se săvârşeşte numai sâmbăta şi duminica (în zilele de rând, de luni până vineri, săvârşindu-se Liturghia Darurilor celor mai înainte sfinţite).


Site-ul Institutului cultural-misionar TRINITAS
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact