(lat. papa, pappa şi gr. παπά, παπάς, ὁ — papa, pappas = preot, părinte)

— este titlul cel mai înalt care se dă în ierarhia Bisericii Catolice, aşa cum în Ortodoxie este titlul de Patriarh; deosebirea constă în faptul că Biserica Romano-Catolică fiind o Biserică centralizată are un singur cap conducător care este Papa de la Roma, pentru credincioşii catolici din toată lumea, pe când în Ortodoxie, Biserica fiind naţională, fiecare ţară ortodoxă îşi are un patriarh pe plan naţional (ex. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, al Rusiei, al Bulgariei, Greciei, Serbiei etc). Acţiunea de centralizare în jurul episcopului Romei începe prin sec. IV; la aceasta vor contribui o serie de factori: prin mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol, sub Constantin cel Mare, episcopul rămâne cea mai de seamă autoritate la Roma, ceea ce va fi pentru el un avantaj; episcopatul Romei va începe a primi tot mai multe daruri din partea nobililor romani şi a unor împăraţi, danii ce purtau denumirea de „Moştenirea Sf. Petru“ (Patrimoniu Sancti Petri) căci ele se făceau în numele lui. Episcopii Romei au început a face caz de numele Sf. Petru, socotindu-l primul episcop al Romei, iar ei fiind de drept urmaşii lui, încep să pretindă şi dreptul de afi singurii conducători ai Bisericii. Această pretenţie este însă fără temei deoarece, aşa cum recunosc şi afirmă înşişi istoricii Bisericii Romano-Catolice că ceea ce se ştie despre Sf. Apostol Petru este că el a desfăşurat la Roma activitate misionară, ca şi Sf. Apostol Pavel şi amândoi au fost martirizaţi la Roma. Tradiţia relativ târzie (sec. III — IV), care-l numeşte „episcop“ pe Sf. Petru, întâi la Antiohia şi apoi la Roma, şi pe care se bazează „primatul papal“, are caracter legendar, căci vine din scrieri apocrife (necanonice), fiind contrară faptelor istorice cunoscute, deoarece apostolii nu erau episcopi, ci au rânduit episcopi (Istoria Bisericească Universală, Vol. I, 1956). În sec. IV, episcopul Romei, papa Damasius I (366-384) câştigând favoarea împăratului Graţian, este proclamat de acesta ca judecător suprem al episcopilor şi preoţilor din imperiul său ceea ce, dat fiind şi înmulţirea controverselor religioase din Biserica Răsăritului care chema adesea ca arbitru pe episcopul Romei, l-a încurajat pe Damasius, care s-a considerat îndreptăţit a pretinde primatul Bisericii, bazându-se şi pe cuvintele Mântuitorului: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea“ (Matei 16,18); Damasius transformă aceste cuvinte în mărturisire de credinţă la sinodul din 382 ţinut la Roma, sub conducerea sa, deşi aceasta contravenea hotărârii Sinodului II ecumenic (381), care prin canonul 3 declarase că episcopul din „Roma nouă“ trebuie să urmeze în rang episcopului din „Roma veche“ (adică Patriarhatul din Constantinopol). Damasius este primul episcop roman care numeşte scaunul episcopal din Roma „scaun episcopal“ („sedes apostolica“), formulă ce va deveni titulatură consacrată pentru toţi urmaşii săi, episcopi ai Romei. Centralizarea puterii Bisericii apusene va continua şi prin creşterea puterii jurisdicţionale care se va întinde cu pretenţii şi asupra Bisericii Răsăritului. În vremea episcopului Leon I cel Mare (440-461), se formulează clar ideea „monarhiei papale“ pe considerentul că primatul apostolului Petru este unul real, adică un primat de jurisdicţie, deci un „episcopat universal“. Ca urmare, orice problemă importantă „cauza majore“ a Bisericii va fi supusă spre rezolvare scaunului apostolic de la Roma, toţi episcopii şi mitropoliţii având doar menirea de a îndeplini numai o parte a atribuţiilor papei (urmaş al Sf. Petru), nu întreaga lui putere — „plenitudo potestas“. Devenind o deviză pentru papii următori „plenitudo potesta“, primatul papal va căpăta putere de dogmă, secole mai târziu, la Conciliul I Vatican din 1870. Papa Leon I este primul care a arătat, la Sinodul IV Ecumenic că papa e superior sinoadelor având puterea de a le anula hotărârile, va proclama „primatul papal“, iar unul dintre urmaşii săi, episcopul Hormisdas (514-523), decretează această supremă autoritate şi pe planul învăţăturii, prin formula: „Religia catolică totdeauna a fost mântuitoare şi infailibilă în scaunul apostolic“, cerând episcopilor de Răsărit recunoaşterea solemnă că vor urma întru totul directivele scaunului apostolic unde se perpetuează adevărata şi nestrămutata temelie a învăţăturii creştine. Această afirmaţie va fi contrazisă în timp, căci, în raport cu Biserica Ortodoxă, păstrătoare a tradiţiei şi dreptei învăţături, formulată de Sfinţii Părinţi în Sinoadele Ecumenice, episcopii de Apus vor aduce nenumărate inovaţii doctrinare şi liturgice (vezi şi Filioque ) printre care cea mai ireconciliabilă rămâne această tendinţă de centralizare a Bisericii pentru întărirea şi expansiunea primatului papal şi a infailibităţii. În perioda contemporană, papalitatea este preocupată mai ales de probleme de ordin pastoral, căutând să afle metode noi de adaptare la stările de evoluţie a lumii pe planul mondial, social şi pe planul progresului tehnic, preocupare manifestată încă de la Conciliul II Vatican (1962-1965).