— listă de nume, pentru vii şi pentru morţi, care se dă preotului spre a fi pomenită la Sf. Liturghie. De la faptul că în vechime, pomelnicele se scriau pe o tăbliţă formată din două părţi, care se pliau, aceste pomelnice se numeau şi diptice (vezi şi diptice ). Deşi se scriu azi pe foi de hârtie, pomelnicele respectă forma dipticelor deoarece se pot plia, având numele scrise pe două coloane: viii se scriu în stânga, iar morţii, în dreapta. Şirul cu cei morţi se însemnează şi cu o cruce. Pomelnicele se dau spre a fi pentru pomenire la o liturghie sau pentru un termen mai lung (ex. în Posturile mari de peste an, se dau spre a fi pomenite tot postul, la fiecare liturghie; ele se dau şi pentru tot anul şi se numesc pomelnice anuale). În Biserica Ortodoxă, pomenirile se fac nominal şi în auzul credincioşilor. La romano-catolici, această practică a fost înlăturată, pomenirea numelor fiind înlocuită cu câteva formule generale prin care preotul face aluzie la credincioşii ale căror nume se găsesc cuprinse în cartea sau caietul de pomelnice care se află pe Sf. Masă; pomenirea nominală în această confesiune nu mai există, iar credincioşii se mulţumesc să fie înscrişi în aceste foi care se ţin pe „masă“ (altar), în timpul Missei. Practica pomenirilor, azi, în Biserica Ortodoxă este de două feluri: se face „în taină“ şi „în auz“. În taină se fac pomenirile la proscomidie şi la rugăciunea de după sfinţirea Darurilor. În „auz“ se fac pomenirile la liturghie, la ectenia morţilor de după citirea Sf. Evanghelii, dar numai pentru ctitorii răposaţi şi pomeniri generale (cler, oaste). Pentru ceilalţi credincioşi, pomenirile individuale în „auz“ se fac numai la liturghiile speciale în legătură cu parastasul. Pomelnicele se mai citesc şi la panihida ce se săvârşeşte pentru jertfele ce se aduc în biserică, la liturghie; în unele biserici, serviciul acesta se face intercalat la sf. liturghie, fie după rugăciunea amvonului, fie după apolisul liturghiei (vezi şi parastase ). Cel mai vechi pomelnic românesc este „Pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa“, început în 1407, cu numele Domnilor Moldovei şi a Doamnelor lor, cu numele familiilor domnitoare, înrudite, din Şara Românească, apoi al mitropoliţilor şi episcopilor ţării (Nicolae Cartojan, Istoria Literaturii Române Vechi, vol. I, Bucureşti, 1940, p. 22).