— catastrofă despre care Cartea Facerii din Vechiul Testament ne vorbeşte ca despre o cumplită pedeapsă pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru păcatele şi necredinţa lor. Totuşi, ca să nu piară cu totul neamul omenesc şi făpturile create de El, Dumnezeu, aflând pe pământ un singur om credincios, a hotărât ca aceasta să nu piară şi chemându-l, i-a împărtăşit planul Său de a pierde omenirea prin potop. I-a poruncit să construiască o corabie mare şi trainică, în care să intre cu toată familia sa şi să mai ia câte două perechi din toate vieţuitoarele existente pe pământ, mari şi mici, târâtoare şi zburătoare, ca să rămână în viaţă împreună cu el, iar din vieţuitoarele „curate“ să ia câte şapte perechi (Facere, cap. 6). Când totul a fost gata, Noe a intrat în corabie cu toate câte îi poruncise Dumnezeu, şi cu cei trei fii ai săi: Sem, Ham şi Iafet, cu femeile lor şi cu femeia lui. „Chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi... Potopul a ţinut pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi s-a înmulţit apa şi a ridicat corabia şi aceasta s-a înălţat deasupra pământului... şi corabia se purta pe deasupra apei... Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus decât ei... Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă... au murit. Şi aşa s-a stins toată fiinţa care se afla pe faţa a tot pământul, de la om până la dobitoc... şi a rămas numai Noe şi ce era cu el în corabie“ (Facere 7, 11, 12, 17, 18, 20, 22 şi 23). „După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina... s-a oprit corabia pe Munţii Ararat“ (Facere 8, 3-4) (ARARAT — munte în Armenia). Noe a dat drumul unui corb să vadă dacă apele au scăzut, dar corbul nu s-a mai întors; după un timp a trimis un porumbel, care s-a întors în corabie, căci apele fiind încă mari, n-a găsit loc de popas; şi după şapte zile a trimis iar porumbelul care s-a întors cu o ramură de măslin în gură şi după alte şapte zile porumbelul trimis nu s-a mai întors, dovadă că apele scăzuseră de tot. Apoi a poruncit Dumnezeu lui Noe să iasă din corabie cu toţi cei ce se aflau acolo şi să împrăştie pe pământ toate vieţuitoarele ca să se înmulţească şi să se prăsească, „să umple pământul“. Noe a ridicat un altar de jertfă şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a scăpat de potop. Dumnezeu l-a binecuvântat pe Noe şi pe fii săi: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi“ (Facere 9, 1). Şi a încheiat cu Noe un legământ zicând: „Şi închei acest legământ cu voi, că... nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul... pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ“ (Facere 9, 11 şi 13). Şi până azi, când după ploaie apare curcubeul, poporul are credinţa că ploaia a încetat cu adevărat, mai ales când a ţinut mai mult timp. Săpăturile arheologice care s-au făcut în Mesopotamia, pe locul vechii cetăţi Ninive, au dus la confirmarea realităţii potopului. Sub un strat de pământ, gros de 14 m, în care s-au găsit mormintele regilor sumerieni de la începutul mileniului III î.Hr., s-a dat peste un strat de mâl, de 3 m grosime, sub care era un strat de pământ uscat, în care s-au găsit resturile unei, străvechi civilizaţii necunoscute, distrusă de un deluviu, care a aşezat peste ea stratul de mâl. După retragerea apelor, ţinutul Mesopotamiei a fost din nou populat; aici s-au aşezat sumerienii, consideraţi creatorii celei mai vechi civilizaţii cunoscute. Tăbliţele cu semne cuneiforme din ruinele străvechii Ninive cuprind epopeea lui Ghilgameş, eroul legendar al sumerienilor, şi descriu potopul, confirmând amănunte biblice: muntele pe care s-a oprit corabia, trimiterea corbului şi a porumbelului în recunoaştere, durata potopului şi concluzia biblică — Dumnezeu a pedepsit omenirea pentru păcatele ei şi a salvat pe omul care s-a temut şi a crezut în Dumnezeu. Deosebirea constă în numele diferite. Pe tăbliţele sumeriene, Noe se numeşte Utnapiştim.