|
|
lamaismul
(la-ma = profesor, magistru, în lb. tibetană)
este o doctrină religioasă provenită din amestecul de budism şi credinţe religioase populare din Tibet, Mongolia şi nordul Chinei. Vechea religie a tibetanilor, numită bon-po, consta din cultul spiritelor şi cultul naturii. Divinităţi ale naturii (munţi, lacuri, râuri) erau adorate şi în Mongolia, unde se practicau tot felul de vrăjitorii. Budismul a pătruns în Tibet prin sec. VII d.Hr., dar el s-a amestecat în asemenea măsură cu practicile religioase ale autohtonilor (demonismul, naturismul, vrăjitoria), încât din învăţătura lui Buda n-a mai rămas aproape nimic. S-a creat, în schimb, o ierarhie clericală, care a făcut din Tibet un stat teocratic. În sec. XV are loc o reformă, care aduce clerul la rostul său adevărat de slujitor religios, având şi un conducător religios numit Dalai-Lama (Cel asemenea oceanului puternicul Lama), având reşedinţa în Lhasa, oraşul sfânt al tibetanilor. Lamaismul posedă o mare colecţie de cărţi sacre şi profane. Cultul morţilor este dezvoltat, practicându-se incinerarea (pentru nobili) sau ciopârţirea cadavrelor, care sunt apoi aruncate la câini sau la vulturi spre a fi devorate. Cadavrele criminalilor sunt aruncate în apă. Riturile sunt complicate, cred în diferite zeităţi, se închină la idoli şi cred în puterea unor formule de rugăciuni (ex. formula Om mani padme hum = Doamne, bijuterie din lotus, amin!).
|