Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » islamismul Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

islamismul

— (de la „islam“ = renunţare la sine şi supunere totală faţă de Dumnezeu) — religie monoteistă; asemenea iudaismului şi creştinismului, îşi revendică originea din Avraam şi anume printr-unul din fiii acestuia, Ismail (fiul lui Avraam şi al sclavei Abgar). Întemeietorul islamismului este un personaj istoric, pe nume Mahomed. El a trăit în sec. Vi d.Hr. în Arabia şi făcea parte din puternicul trib al coraisiţilor, care aveau în grija lor marele sanctuar kaaba din Mecca. Bogat prin căsătorie, Mahomed are posibilitatea să călătorească mult, datorită afacerilor comerciale, şi să cunoască astfel marile religii monoteiste, creştină şi mozaică. Ajutat şi influenţat de învăţătura hanifilor (credincioşi monoteişti diferiţi însă de iudei şi creştini), Mahomed se va considera el însuşi hanif, propovăduitor al adevăratei învăţături despre Dumnezeu, păstrată de la Avraam şi pe care creştinii şi iudeii, zicea el, au falsificat-o. Mahomed apare într-un moment istoric propice, în care necesitatea unui reformator se impunea, atât pe plan religios cât şi politic. Creştinismul şi iudaismul, răspândindu-se în Arabia, provocaseră o anumită stare de spirit împotriva religiei idolatre şi de căutare a ceva nou, a unei religii înnoitoare, care să corespundă noilor nevoi spirituale ale vremii. La aceasta se adaugă şi starea politică, socială şi economică grea a Arabiei, fărâmiţată în triburi şi a cărei unificare se impunea mai ales pentru a face faţă pasiunii celor două mari puteri vecine: imperiul bizantin şi Persia. Mahomed (Muhammed = „cel lăudat“), înclinat spre religiozitate, trăind adesea retras de lume în rugăciune, asceză şi post, pe la vârsta de 40 de ani are viziuni în care îngerul Gabriel i-a arătat primele texte din cartea sfântă, numită Coran şi i-a poruncit să propovăduiască. Principalele idei ale noii învăţături, pe care Mahomed se considera chemat să le facă cunoscute arabilor, erau: Dumnezeu este Unul, judecător drept şi atotputernic, a cărui judecată va fi cumplită pentru cei păcătoşi; omul trebuie să se supună şi să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a descoperit lui Mahomed ca ultimului dintre profeţii Săi şi îl cheamă să propovăduiască arabilor monoteismul. Mahomed rânduieşte ca practici rituale: spălări, rugăciuni, recitări din Coran, împlinirea dreptăţii, milostenii etc. Primii adepţi ai lui Mahomed au fost cei din familia sa, dar tribul coraişiţilor îl alungă din Mecca socotindu-l mag şi vrăjitor, căci învăţătura sa monoteistă dăuna intereselor comerciale ale acestor idolatri. Mahomed se refugiază la Iathreb (oraş care se va numi Medina, „Oraşul profetului“ — Medinat an Nabi). Această fugă s-a numit Hegira (hojra — „emigrare“) şi de la această dată începe era musulmană (anul 622 d.Hr.). De la această dată, activităţii de predicator a lui Mahomed i se adaugă şi cea politică. După ce organizează viaţa religioasă a Medinei, conform învăţăturii sale, ajutat de adepţii săi, în număr de câteva sute, porneşte lupta împotriva oraşului Mecca, în anul 630, şi care îi deschide porţile ca unui cuceritor. Mahomed distruge idolii de la Kaaba şi orânduieşte ritualul cultului islamic conform învăţăturii păstrate, zicea el, de la Avraam, părintele arabilor. Treptat Mahomed supune întreaga Arabie, păstrându-şi ca reşedinţă oraşul Medina. În anul 632 face un pelerinaj de „adio“ la Mecca şi precizează toate amănuntele cultului islamic. Moare la Medina, în acelaşi an. Mormântul său va deveni al doilea loc sfânt, după Mecca, pentru adepţii islamismului. Glorificat ca profet pentru excepţionalele sale însuşiri, Mahomed a fost absolvit de credincioşii săi pentru păcatele omului, rămânând pentru ei doar un trimis al lui Dumnezeu. Învăţătura sa a fost fixată în scris de urmaşii săi, califii (Kalifa = locţiitor al profetului) Abu-Bekr, Omar şi Otman, care au redactat-o sub titlul Al-Qur-an (Coran) sau recitare sau „ceea ce trebuie citit“. În afară de acest izvor doctrinar, islamismul mai are şi un al doilea izvor, numit Hadith (comunicare, istorisire) format din relatări tradiţionale codificate în sec. al II-lea al erei musulmane (sec. VIII-IX d.Hr.). În aceste relatări tradiţionale se lămuresc mai amănunţit modalităţile de împlinire a diferitelor ritualuri menţionate în Coran. Aceste izvoare doctrinare sunt completate şi de comentariile unor învăţaţi musulmani, precum şi de aşa numitele „igma“ sau „consens“, învăţături scoase din similitudini pentru anumite situaţii. Doctrina islamică este un sincretism, un amestec de elemente religioase diferite ca provenienţă şi factură. Mahomed le-a luat din iudaism (Biblie şi Talmud), din creştinism, din tradiţiile religioase ale perşilor şi arabilor. Formula de bază a teologiei mahomedane ortodoxe este shahadah adică: „Nu este Dumnezeu afară de Allah, şi Mahomed este profetul său“. A doua formulă de bază cuprinde o mărturisire de credinţă în Dumnezeu, îngeri, cărţi sfinte şi viaţa viitoare. Allah, ca un zeu suprem la vechii arabi politeişti, este spiritualizat, afirmându-se unicitatea sa. Lui Allah i se atribuie 99 de însuşiri pe care Coranul şi Hadith le enumeră şi pe care credincioşii mahomedani trebuie să le cunoască şi să le recite cu ajutorul unor mătănii (din 99 de mărgele). Dumnezeu este creatorul a tot ce există, este atotputernic şi milostiv. O trăsătură negativă a doctrinei musulmane este concepţia despre predestinaţie sau fatalism. Dumnezeu n-a creat pe om liber, ci i-a creat şi faptele pe care acesta, în mod inevitabil, trebuie să le împlinească. Această doctrină încearcă să fie rectificată astăzi de erudiţii teologi musulmani, ţinând seama de cerinţele lumii moderne, în care omul are partea sa activă de responsabilitate. Îngerii creaţi de Dumnezeu au căpetenie pe Gabriel, cel care a revelat lui Mahomed învăţătura divină pe muntele Hira (lângă Mecca). În afară de îngeri, islamicii mai cred în spirite (jinn), bune şi rele, cele rele fiind conduse de Ilie, îngerul trufiei (Lucifer). Credinţa în spirite e o reminiscenţă din politeism, pe care Mahomed n-a putut s-o înlăture. Coranul vorbeşte despre profeţi, admiţând 25 de profeţi trimişi de Dumnezeu, şase fiind principali: Adam, Noe, Avraam, Moise, care au adus evreilor Thora, Iisus, care a adus Evanghelia şi ultimul, şi cel mai mare profet, Mahomed, numit în Coran Khatam („pecete“, „sigiliu“), căci el încheie şirul profeţilor. Tot aşa, Coranul încheie şirul cărţilor sfinte pe care le abrogă ca fiind incomplete şi falsificate. Coranul e revelat, necreat, el a fost dat lui Mahomed de îngerul Gabriel. Coranul îl numeşte pe Iisus „Cuvântul lui Dumnezeu“ şi admite naşterea Sa supranaturală din Fecioara Maria. Vorbeşte despre minunile lui Messia Iisus şi susţine că Iisus a vestit venirea lui Mahomed. Eshatologia este vag expusă în Coran, dar tradiţia a completat dogma islamică despre viaţa viitoare. Îngerii Nakir şi Munkar judecă sufletele (o judecată particulară) şi le trimite în rai sau iad. Numai sufletele profeţilor şi martirilor sunt scutite de judecată, mergând direct în paradis. Judecata de apoi va fi vestită de Antihrist, iar Mahdi, un Mesia islamic, va converti lumea la islamism şi Iisus însuşi va coboră din cer şi Se va arăta oamenilor în moscheea din Damasc, va ucide pe Antihrist — monstru cu un ochi în frunte — şi va rămâne 40 de ani pe pământ spre a restabili pacea între oameni şi animale. Judecata de apoi se va face în faţa liu Allah. Concepţia veche islamică despre bucuriile epicureice ale paradisului a fost înlocuită de teologii musulmani cu un element spiritual care arată raiul ca loc fericit de contemplare a lui Dumnezeu. Legea islamică (Shariah) cuprinde toate categoriile de îndatoriri ce revin dincioşilor, dintre care importante şi obligatorii pentru toţi sunt considerate cinciobligaţii rituale, stâlpii credinţei: mărturisirea credinţei, rugăciunea, milostenia rituală, postul Ramadhan şi pelerinajul la Mecca. La acestea se adaugă „războiul sfânt“ care nu este însă o obligaţie individuală, ca celelalte, ci a întregii comunităţi musulmane. Indirect impune individului prin perspectiva sa: cel ce moare în acest război merge de-a dreptul în rai fără judecata de apoi. Războiul se duce prin convingeri, dar poate folosi forţa când nu convinge cu binele. Prin aceste „sfinte“ războaie au reuşit musulmanii să răspândească islamismul creând cele mai întinse imperii cunoscute în istorie: Califatul Arab şi Imperiul Otoman. Împletirea elementului politic cu cel religios în islamism a determinat felurite dezbinări între credincioşi, ducând la schisme şi secte mahomedane. Astfel, s-au dezbinat din rândul musulmanilor ortodocşi numiţi sunniţi, anumite grupări politice în sec. VII, care au avut dispute pe seama alegerii primilor califi. Charigiţii („rebelii“), la început 12.000 de credincioşi, s-au separat de comunitate după uciderea celui de al treilea calif, Othman (656), pentru că susţineau alegerea califului după merite religioase, nu după gradul de rudenie cu profetul sau tribul coraiştilor. Ei mai cereau revocarea alegerii când califul n-ar fi corespuns. Charigiţii s-au transformat cu timpul în secte, creându-şi dogme noi. Şiiţii („sectanţi“), cei intraţi în conflict cu charigiţii, căci aleg calif pe Ali, ginerele lui Mahomed. Şiiţii atribuie lui Ali o cinste egală cu cea a lui Mahomed. Ei nu admit Hadith (tradiţia) decât informaţiile provenite de la Ali şi Fatima, soţia sa şi fiica lui Mahomed şi de la descendenţii acestora. Împotriva lui Ali se ridică Moavia din familia Omeyya şi se proclamă calif încă fiind Ali în viaţă. Omeyazii aveau aceleaşi opinii cu charigiţii, adică alegerea califului după merite religioase, nu după înrudire. Când familia Omeyazilor a devenit ea însăşi ereditară, nu s-au mai respectat principiile democratice iniţiale, folosind abuzul şi forţa. Pierzându-şi speranţa de a îndepărta pe Omeyazi, şiiţii, influenţaţi de mesianismul iudeo-creştin, şi-au pus nădejdea în venirea unui imam descendent din Ali, care va veni într-o zi să restabilească dreptatea şi pacea. Acest imam numit Mahdi este un fel de Messia în secta şiită. Şiismul s-a ramificat cu vremea în numeroase secte.

Ismailiţii sunt cei mai importanţi şi la rândul lor au format alte ramificaţii: carmaţii, druzii, asasinii. Asasinii, vestiţi prin cruzimea cu care-şi executau adversarii, au apărut în sec. XI, având caracter secret. Aceştia dădeau o interpretare alegorică legii musulmane, aşteptând şi ei venirea lui Mahdi, Mesia islamic al şiiţilor. Doctrina asasinilor proveniţi din şiiţi mai dăinuie şi azi la unele secte şi îndeosebi la Khogiah, sectă din India. Altă ramură sectară a islamiştilor este a „neutrilor“ — „mutatiliştii“, care formează în sec. VIII o şcoală de teologie ce intră în conflict cu teologia ortodoxă musulmană (metekailim). Mutatiliţii sunt raţionalişti, susţin natura „creată a Coranului“ care nu e decât o „reprezentare“ a cuvântului lui Allah. Ei combat doctrina predestinaţiei. În sec. XVII apare un curent rigorist de revenire la vechea doctrină musulmană, condus de Muhammad ibn al Wahab. Acesta propovăduieşte un monoteism rigid, combate cultul sfinţilor, venerării mormintelor, împodobirii moscheelor şi luxul în general. În secolul trecut, wahhabiţii, folosind acţiuni violente, pun stăpânire pe întreaga Arabie, distrugând la Mecca şi Medina monumentele religioase şi mormântul lui Mahomed. Devenind o primejdie pentru turci, ei sunt înfrânţi în urma unui război lung condus de Ali, Paşă al Egiptului. Wahhabiţii au urmărit înlăturarea din islamism a tuturor învăţăturilor bazate pe tradiţie. Această sectă numită „protestantismul islamismului“ mai are şi azi un mare număr de adepţi în Arabia. Sub influenţa misticii creştine şi filozofice neoplatonice şi indiene, apar în islamism o categorie de călugări, care, imitând pe călugării creştini, renunţă la orice lux, ducând o viaţă de sărăcie, purtând îmbrăcăminte simplă de lână aspră (suf), de unde numele lor de sufiţi. Numiri date sufiţilor mai sunt: fachiri (lb. arabă), dervişi (lb. persană). Cu timpul, sufiţii şi-au făcut o religie aparte contravenind ortodoxiei islamice. Teologia sufistă este panteistă, practicând mistica cufundării în nonexistenţă (fana), (un fel de Nirvana a indienilor) sau în realitatea absolută. Unii sufiţi ajung să se creadă chiar dumnezei: „Eu sunt Dumnezeu“ — declara marele mistic Husain ibn Mansur al Halladi (sec. X) care pentru această îndrăzneală a fost crucificat la Bagdad în 922. Pentru a se evita asemenea rătăciri dogmatice în mistica islamică, marele teolog musulman Al Ghazali (sec. XI) a redactat codul misticii musulmane: Renaşterea ştiinţei religioase, în care sistematizează doctrina sufistă, punând-o de acord cu ortodoxia musulmană. Se formează confrerii sau ordine religioase, practicând în comun pietatea, conform legii musulmane. Confreriile au luat fiinţă în sec. XII — XIII şi există şi azi. Ele sunt formate numai din bărbaţi şi uneori au caracter de ordine monahale ca în creştinism, deşi monahismul contravine învăţăturii lui Mahomed. În afară de confreriile sufiţilor, care au făcut votul sărăciei, ascultării şi castităţii, în general membrii confreriilor musulmane nu trăiesc în mănăstiri, ci sunt căsătoriţi şi trăiesc la casele lor, adunându-se săptămânal în anumite clădiri unde, sub conducerea şefului confreriei, îndeplinesc riturile reglementare ale ordinului (rugăciuni, spălări rituale, citiri din Coran etc). Confreriile au un rol mare în islamism, întreţinând pietatea în popor şi ferind islamismul de a deveni sec şi formalist. Legat de confrerii este cultul sfinţilor (wali), marii mistici fiind cinstiţi ca sfinţi, aşa cum însuşi Mahomed a devenit după moarte obiectul veneraţiei credincioşilor islamici. Cultul sfinţilor a dat naştere la sărbători, pelerinaje, şi la cultul relicvelor. Cea mai importantă relicvă este stindardul verde al profetului (sangiak scerif), păstrat de calif. Acest stindard a fost dat lui Mahomed, din cer, ca semn al victoriei; şi musulmanii, în „războiul sfânt“, purtau totdeauna un stindard verde. În sec. XIX, mistica islamică a cunoscut o puternică înflorire în Persia, prin două reforme religioase. Babismul şi bahaismul. Un tânăr musulman, Mirza Ali Mahomed (1820-1850) se considera Bab, „poartă“ a lui Mahdi (Messia islamic), adică purtător al doctrinei lui Mahdi. Succesorul lui Bab, numit baha Ullah („splendoarea lui Dumnezeu“) a dat naştere bahaismului, o sectă care avea un caracter umanitar şi pacifist, ruptă total de legea islamică. Cultul musulman a fost practicat în messagid sau mesged (locuri „unde se îngenunche“) din care cuvântul „moscheee“. Moscheile mari au fost numite „geami y mesgid“ sau geami (geamii). Prima moschee care a servit ca model este casa de rugăciune de la Medina, din timpul lui Mahomed. Arhitectura lor e formată dintr-o tindă şi o sală de rugăciune, având deasupra cupole şi turnuri înalte, „minara“ = far. Aceste minarete constitue locul de unde sunt vestiţi (chemaţi) credincioşii la rugăciune. Una dintre cele mai frumoase este moscheea lui Omar, construită (anul 690), pe locul unde a fost templul lui Solomon. Singura decoraţie a moscheilor sunt „arabescurile“ (linii geometrice, flori şi frunze împletite simetric), conform învăţăturii lui Mahomed de a se interzice reprezentarea figurii umane şi a animalelor. Partea cea mai importantă a moscheii o formează firida (mihrab) care arată direcţia (Kiblah) spre Mecca, direcţie în care trebuie să se îndrepte credincioşii când se roagă. În mihrab (firidă) împodobită cu arabescuri, se aşterne un covor pe care stă imamul (slujitorul) şi dirijează rugăciunile. Imamul, conducătorul rugăciunilor publice, trebuie să cunoască bine ritul musulman şi să aibă o viaţă morală. Imamii sunt căsătoriţi şi au diferite grade. Imamul care conduce rugăciunile de vinerea şi de sărbători se numeşte Khatib; cel care predică sau are un grad în conducerea comunităţii religioase se numeşte mauzzin (muezin). Moscheile mai mici, din sate, au un singur oficiant pentru toate serviciile. Conducătorul religios al unei comunităţi mai mari se numeşte muftiu (mufti = judecător). Conducătorul cultului islamic dintr-o ţară se numeşte Mare Muftiu. Magistraţii şi teologii erudiţi (ulama) în Turcia, erau conduşi de marele Muftiu sau Sheykh-ul islam, căruia califul îi încredinţa conducerea tuturor funcţionarilor religioşi ai capitalei. Credincioşii nu pot participa la rugăciune decât foarte curaţi la trup (prin spălări rituale) şi la haine. Rugăciunea (salat) trebuie făcută de 5 ori pe zi, la ore stabilite şi constă în citiri din Coran şi anumite gesturi, atitudini, fixate de lege. De aceea, pentru a se comporta corect, musulmanii preferă să-şi facă rugăciuni în grup la moschee, unde îşi lasă încălţămintea la uşă, se aşează în rânduri, înapoia imamului şi repetă cuvintele şi gesturile acestuia. Sărbătoarea religioasă este Vinerea dar nu are caracterul sacru al Duminicii pentru creştini sau Sâmbetei pentru evrei. Mai au şapte sărbători principale printre care ziua morţii lui Mahomed, ziua care precede Marele şi Micul Bairam („rupere“, denumire dată sfârşitului postului din luna Ramadhan) şi durează trei zile consecutive. Marele Bairam este sărbătoarea sacrificiilor şi are loc în timpul pelerinajului la Mecca, durând patru zile. Credincioşii care nu sunt în pelerinaj se adună în moschei până în zorii zilei, pentru că la musulmani, ca şi la evrei, ziua începe la apusul soarelui şi durează până a doua zi la aceeaşi oră. Musulmanii şiiţi din India de Nord au unele sărbători şiite la care participă şi sunniţii şi chiar indienii nemahomedani. Ele durează zece zile şi formează un fel de mistere, reprezentând martiriul lui Hussan şi Hussein, fiii califului Ali şi nepoţii lui Mahomed, asasinaţi de adversarii lui Ali. Musulmanii au diferite obiceiuri şi rituri la naştere, nuntă şi moarte. Copilului nou născut i se şopteşte la ureche mărturisirea de credinţă Sahada (Crezul musulman): „nu este alt Dumnezeu decât Allah şi Mahomed, profetul său“. Aceeaşi mărturisire trebuie s-o facă şi muribundul spre a fi pregătit s-o rostească la judecata când va fi întrebat de cei doi îngeri ai morţii, Nakir şi Munkar. Mormintele mahomedane sunt construite în formă de firide în care mortul e aşezat pe o parte cu faţa spre Mecca. Deasupra se ridică un muşuroi de pământ sau o boltă (qubba). În India există morminte musulmane monumentale, construite cu mare lux. Nu se obişnuieşte doliul. Califatul a existat până la începutul sec. XX (1924), când a fost suprimat de Atatürk, odată cu suprimarea tribunalelor şi a ordinelor religioase, înlocuirea calendarului musulman cu cel gregorian. Tendinţe moderniste în islamism n-au urmărit distrugerea religiei islamice. Au declanşat însă reacţii ca mişcarea Muhammadijah, care urmărea întoarcerea la Coran şi la ortodoxia musulmană, înfiinţează şcoli, instituţii de asistenţă socială, grupul feminin Aisya, Liga tinerilor musulmani. Centrul conservatorismului musulman e universitatea din El Ashaz, din Egipt. Majoritatea musulmanilor trăiesc în Extremul Orient (India, Pakistan), Orientul Mijlociu (Iran, Arabia), Africa, Europa, Australia şi America. Islamismul răspândit altădată după comandamentul profetului prin „războiul sfânt“, a renunţat azi la teocraţie, bazându-se numai pe propaganda religioasă pe care o fac confreriile religioase (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.); (Eliade, CulianuDicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993.).



Site-ul Institutului cultural-misionar TRINITAS
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact