— cuvânt care, în textele religioase, denumea o categorie de credincioşi evrei, foarte ataşaţi de vechile tradiţii, ale cultului mozaic, apărători ai Legii, riguroşi, formalişti în împlinirea preceptelor morale. Credeau în revelaţia divină, admiteau nemurirea sufletului şi învierea morţilor. Fariseii aparţineau partidei religioase strict ritualistice care se lăuda că nu calcă nici un principiu al Legii lui Moise şi dispreţuia pe ceilalţi oameni care nu se conformau întru totul acestor principii. Erau puşi alături de cărturarii iudei. Celelalte secte iudaice îi socoteau ipocriţi şi mincinoşi. Mântuitorul, care cunoştea sufletul omenesc, i-a denunţat în parabola „Vameşului şi fariseului“ şi în diferite predici: „Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac... Toate faptele lor le fac să fie priviţi de oameni... le place să stea în capul mesei la ospeţe şi în băncile dintâi în sinagogi. Să li se plece lumea în pieţe şi să fie numiţi de oameni: Rabi (învăţător)“ (Matei 23, 2, 3 şi 5-7). Mântuitorul îi mustră cu asprime asemănându-i cu nişte morminte văruite: „care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor...“ (Matei 23, 27-29). Principiile creştine care cer smerenie, credinţă sinceră şi dragoste faţă de aproapele înfierează, prin cuvintele lui Iisus, asemenea oameni. De aceea, cuvântul fariseu are azi un sens negativ. Cuvântul a intrat în limba română prin filieră slavă, de la vechiul slav „farisei“. La origine însă e foarte vechi din limba aramaică „parschi“, care era numele unei secte „pacaş“ (om distins, ales) şi derivatul „parase“ sau „farase“, denumire pentru textele alese din Vechiul Testament folosite în cultul mozaic. Din ebraică, cuvântul a trecut în greaca veche sub forma „pharisaies“ apoi în lat. „pharisaeus“, de unde a fost adoptat în toate limbile europene (Al. Graur).