— una din marile religii care se dezvoltă în India după brahmanism. Întemeietorul ei este Buddha („Iluminatul“), a cărui viaţă este învăluită în atâtea legende, încât a făcut pe mulţi să nege chiar existenţa sa istorică. Buddha s-a născut în anul 563 î.Hr., dintr-o familie princiară, în localitatea Kapilavastu din nord-estul Indiei. El a fost numit Siddharta (cel ce şi-a ajuns scopul), Gautama, Sakyamuni („înţeleptul din familia Sakya“) şi intră în istorie cu numele de Buddha. La vârsta de 29 de ani părăseşte viaţa princiară spre a afla, în singurătate şi asceză, marile probleme ale existenţei. Ajungând la starea de iluminare, prin îndelungată meditaţie, Buddha înţelege că viaţa este suferinţă şi că numai prin eliberarea de orice dorinţă se poate ajunge la eliberarea de suferinţă. înţelegând acest adevăr, el formulează şi căile prin care poate fi trăit şi realizat. Concentrată în patru „adevăruri sfinte“, şi anume: existenţa suferinţei, cauza suferinţei, suprimarea suferinţei şi calea care duce la suprimarea suferinţei, doctrina budistă se poate realiza prin opt căi:

1. Credinţa dreaptă în cele patru adevăruri sfinte;
2. Hotărârea dreaptă (adică a nu face rău nici unei fiinţe vii, a iubi pe aproapele, a înfrânge orice pornire senzuală);
3. Cuvânt drept;
4. Faptă dreaptă;
5. Mijloace de existenţă drepte;
6. Sforţare dreaptă;
7. Cugetare dreaptă;
8. Dreaptă meditaţie.

Formulate astfel, învăţăturile lui Buddha au fost expuse de el, prima dată în „Predica de la Benares“. Urmând aceste căi, se poate atinge ultima treaptă a perfecţiunii, numită bodhi. Starea de bodhi este asemănătoare cu catalepsia sau hipnoza, o stare vecină cu moartea, în care, după ce toate simţurile s-au stins iar sfântul budist nu mai are comun cu viaţa decât respiraţia şi căldura vitală, a atins Nirvana. În această stare el primeşte puteri miraculoase, aude glasuri cereşti, îşi revede toate vieţile trăite, simte o mare fericire şi pace, existenţa sa ajunge la stingere totală şi e mântuit. Această concepţie despre mântuire, în budism, este total deosebită de concepţia creştină, deoarece exclude ideea de Dumnezeu şi ideea de suflet nemuritor. Buddha consideră că omul se mântuieşte singur, iar ideea existenţei lui Dumnezeu este inutilă pentru mântuire. Urmaşii lui Buddha au transformat însă budismul într-o religie cu un cult închinat lui Buddha însuşi. Toate obiectele rămase de la el au devenit relicve sfinte şi locurile pe unde a trecut el au devenit locuri de pelerinaj, iar lui i s-au închinat sărbători. De aceea, azi nu se mai vorbeşte de ateismul budist, ci de religia budistă. În morala budistă, socotită o morală rece şi atee, fapta bună nu este izvorâtă din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ca în creştinism, ci numai din dorinţa personală de a se elibera de lanţul încarnărilor, spre a-şi căpăta liniştea şi mântuirea în Nirvana, prin stingerea dorinţei de viaţă. Există şi un monahism budist, dar fără ierarhie administrativă, ci numai a formei de viaţă pe scara desăvârşirii, începând de la stadiul de neofit, până la acela de sfânt. Privitor la doctrină şi morală, budismul n-a adus ceva nou în monahism, faţă de brahmanism. Călugării au existat în India şi înainte de budism, deoarece fiecare propovăduitor al unei doctrine filozofico-religioase aduna în jurul său discipoli, care formau comunităţi şi trăiau după anumite norme de viaţă. În budism, intrarea în călugărie avea două stadii. Primul era al noviciatului, care dura cinci ani. Novicele trebuia să rostească mai întâi formula de adeziune: „Mă refugiez în Buda, la Doctrina sa, la Ordinul său“. Apoi îşi rădea capul şi barba şi îmbrăca haina galbenă de „călugăr cerşetor“ (bhikşu). După cinci ani abia făcea voturile şi era admis în monahism, obligându-se să trăiască în castitate, să nu aibă avere decât haina galbenă, tunica, un blid (vas) pentru hrana primită de pomană, o cingătoare şi un ac, să nu ucidă nici o vietate, să nu se mândrească cu darurile sale spirituale. Aceste voturi se puteau anula dacă respectivul renunţa la viaţa călugărească în care avea de îndurat multe privaţiuni: trebuia să rătăcească pe drumuri fără adăpost stabil, dormind prin cimitire, în păduri, pe unde se putea şi hrănindu-se numai din ce primea de pomană. Cu tipul au început însă şi în budism să se construiască mânăstiri în care călugării puteau trăi o viaţă mai umană, studiind, copiind texte sfinte, făcând rugăciuni şi petrecându-şi timpul în meditaţie religioasă. Monahismul budist cuprinde şi călugăriţe, care îşi au mănăstirile lor, fiind însă tutelate de mânăstiri de călugări. Scrierile budiste sunt redactate în limba pali, limba sanscrită şi în alte limbi. În lb. pali sunt scrierile canonice numite Tripitaka („cele trei coşuri“), împărţite în trei: Vinjie-pitaka („coşul disciplinei“) cu reguli ale vieţii călugăreşti budiste; Sutra-pitaka („coşul predicilor“) care cuprinde doctrina expusă sub formă de predici şi dialoguri; Abhidharma-pitaka („coşul doctrinei superioare“) care este o expunere a metafizicii budiste; Saad-harmapundarika („lotusul religiei bune“), care cuprinde adevăruri religioase sub formă de parabole; Lalitavistara (istorisirea amănunţită a jocului lui Buddha) care cuprinde viaţa şi faptele lui Buddha, considerate ca „jocul“ (halită) unei fiinţe supranaturale. Canonul scrierilor budiste s-a fixat după moartea acestuia, în trei sinoade ce s-au ţinut pe la jumătatea sec. III î.Hr. Budismul s-a dezvoltat în India, ca o ripostă la brahmanism. Din India s-a răspândit în Asia centrală şi în alte părţi ale lumii, dar nu mai este budismul tradiţional, ci un neobudism pus de acord cu tendinţele filozofice şi sociale ale sec. XX. Idei ale budismului se regăsesc în curente filozofice europene: kantianismul, hegelianismul, existenţialismul şi în psihologia freudiană (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).