Dicţionar - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dicţionar » clopot Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro
A
B
C
D
E
F
G
H
I
Î
J
K
L
M
N
O
P
Q
R
S
Ş
T
Ţ
U
V
W
X
Y
Z

clopot

(slv. klapati = a lovi; gr. κλώδων, ὁ, καμπάνα, ἡ — kodon, kampana,-i; lat. lat. signaclocca, molae campanae)
— obiect de metal ce poate fi clasificat ca instrument muzical, fiind emiţător de sunete; are forma unei cupe alungite cu partea largă întoarsă în jos şi deschisă. Partea superioară e închisă, rotunjită şi în interiorul ei, pe centru, are atârnată o bară mobilă de metal, care în partea de jos e rotunjită ca un bulb. Aceasta se numeşte „limba clopotului“. Mic sau mare, clopotul are aceeaşi formă: şi clopoţelul cu care se sună recreaţia la şcoaşă, şi clopotul cel mare din turla bisericii sunt construite după acelaşi model; le deosebeşte doar scopul pentru care sunt turnate (lucrarea clopotului se numeşte turnare). Clopoţelul se agită ţinându-l în mâna şi sună; dar clopotele mari de la biserici se leagă cu o funie de limbă, frânghia se trage şi izbeşte limba de pereţii clopotului; prin izbiri repetate într-un anumit ritm, se produc sunete de o muzicalitate armonioasă şi diversificată, potrivit scopului pentru care se trag clopotele; folosite în biserică şi aservite cultului, clopotele au o anumită sonoritate rezultată dintr-o anume mişcare a lor, atunci când se anunţă începutul Sf. Liturghii şi când se anunţă sfârşitul ei. Alt sunet au când vestesc moartea şi slujba înmormântării unui credincios. Atunci se trag clopotele la răstimpuri până la înmormântarea lui, ca să vestească şi celorlalţi credincioşi din parohie că unul dintre ei a plecat şi să-i îndemne să se roage pentru el (de aceea se zice: „Dumnezeu să-l ierte!“) şi să le aducă aminte de moarte. Glasul clopotului simbolizează şi trâmbiţa cu care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi învierea morţilor, pentru înfricoşătoarea judecată de apoi (Matei 24,31; I Corinteni 15,52). Sunetul clopotului în noaptea învierii are o demnitate solemnă şi triumfătoare, chemând pe credincioşi la bucuria universală a înfrângerii morţii. Deşi au fost destinate iniţial serviciului bisericii, clopotele au avut şi în cadrul comunităţii diferite funcţii de utilitate publică, în evul mediu, conform unui vechi obicei, diferite pericole publice (incendii, atac războinic ş. a.) se vesteau bătându-se clopotul în dungă. Ele mai aveau rolul de a rememora anumite evenimente: astfel, în Transilvania, după 1456, dată când turcii conduşi de Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, au fost înfrânţi, în înaintarea lor spre Europa, la Belgrad, de Iancu de Hunedoara, s-a luat obiceiul de a se bate clopotele zilnic, la ora prânzului, în amintirea acestei victorii (Magaz. ist. nr. 5/1981). Menirea clopotelor este sintetizată într-un dicton latin, astfel: „vivos voco, mortuos plango, fulgura frango“ (cheamă pe cei vii, plâng pe cei morţi şi alungă fulgerele). În afara bisericii, clopotele se folosesc şi azi în instituţii publice laice (şcoli, internate, cazarmă, închisoare, fabrică etc.), în scopul de a anunţa anumite ore fixe legate de activităţi specifice (începutul şi sfârşitul activităţii, ora de masă, adunarea ş.a.). În aceste instituţii, astăzi, în majoritate, clopotele sunt înlocuite cu sirene. Se crede că clopotele au fost folosite prima oară în Campania (Italia), iar cel care le-a introdus în biserică ar fi fost episcopul Paulin de Nolla, din Campania (sec. V). Din Italia, clopotele au fost aduse de călugării scoţieni în Franţa. Folosirea lor s-a generalizat în tot Apusul, prin sec. VII, iar din sec. IX s-au introdus şi în Răsărit. Până la introducerea clopotelor, mijlocul de atenţionare a credincioşilor pentru participarea la cultul bisericii a fost Toaca (vezi toaca ). Clopotele bisericii sunt mari şi mici. Ele sunt atârnate de grinzi solide de lemn sau metal şi sunt aşezate în turla bisericii sau în construcţii exterioare — clopotniţe; (vezi clopotniţă ). Clopotele au greutate după mărimea lor. Se spune că cel mai greu clopot din lume se află în interiorul Kremlinului, numit şi „clopotul ţar“, greu de 213,5 tone (Magaz. ist. nr. 5/1981). Clopotele erau cunoscute din antichitate (la babilonieni, egipteni, chinezi, care le foloseau atât în viaţa civilă, pentru a da semnalul unor activităţi publice, cât şi în viaţa religioasă, la ceremoniile din temple, înmormântări etc.


Site-ul - Sfinţii Închisorilor
„Să ne cunoaştem trecutul!“
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact