(cei pioşi)

— membrii unor cercuri religioase evreieşti din Polonia (răspândiţi şi în România), care practicau misticismul Kabbalei (sec. XVIII), întemeietorul hassidismului este socotit un evreu din Galiţia, de la graniţa cu Bucovina, Israel ben Eliezer, supranumii Baal-Seni (Sem). El obişnuia să se retragă pentru meditaţie şi rugăciune în Munţii Carpaţi şi într-o sinagogă de lemn din Piatra Neamţ. Legenda a păstrat nume ca: „Fântâna rabinului“, „Valea Jidanului“ etc. în regiunea nordică a Munţilor Moldovei, pe unde se spunea că a trecut Baal-Semi. În contrast cu alt curent cabalic — luarismul (vezi luarismul ) — , hassidismul punea accentul mai mult pe sentimentul religios decât pe practicile religioase. El a luat din Kabbala învăţătura despre influenţa activităţii omului curat sufleteşte asupra lui Dumnezeu, căruia-i poate influenţa voinţa spre a schimba şi determina cursul unor fenomene naturale. Acest om curat şi pios, numitsaildik sau ţadikim este rabinul care se consideră plin de Duhul lui Dumnezeu şi capabil să facă minuni. El face legătura între lumea divină şi cea pământeană. Abuzul de putere al acestor ţadikim a dus (începând din sec. XIX) la decăderea hassidismului. Hassidismul a influenţat viaţa religioasă iudaică, reînviind ideea de Mesia, pe care evreii pioşi continuă să-l aştepte (Emilian Vasilescu, diac. prof. univ. dr., Istoria Religiilor, Bucureşti, 1982.).