— era în religia Egiptului antic un fel de ghid, de călăuză a sufletelor în lumea de dincolo, concepută ca o lume îndepărtată a morţilor, în care se ajunge printr-un drum greu, plin de peripeţii şi primejdii. O imagine a acestei lumi era concretizată prin Câmpiile lui Iaru (loc de fericire veşnică). Textele din piramide completează Cartea Morţilor, arătând că în călătoria sa, plină de primejdii, în lumea de dincolo, sufletul trebuie să treacă un râu, cu barca, dând socoteală barcagiului, un fel de Haron egiptean. În eshatologia egipteană apare şi ideea unei morale superioare; sufletul, ajuns dincolo, se prezintă în faţa unui tribunal care-l va judeca după faptele sale. Sufletul are dreptul să se apere şi dacă va fi găşit curat, el va intra în rai (numit „Amenti“, Câmpiile lui Iaru“, „Imperiul lui Osiris“). Pentru cei păcătoşi erau pedepse diferite: erau aruncaţi într-un loc de chinuri cumplite sau readuşi pe pământ într-o viaţă mizerabilă sau se întrupau în animale necurate. Cartea Morţilor, scriere religioasă egipteană datând din mileniul II — I î.Hr., cuprindea texte şi formule magice pe care trebuia să le rostească sufletele trecute în viaţa de dincolo, pentru a îmbuna pe zei la judecată. Multe din aceste texte şi formule magice erau extrase din sarcofage şi cuprindeau tradiţii religioase străvechi de la începutul istoriei Egiptului (mileniul IV î.Hr.). Cartea Morţilor era aşezată lângă mort în mormânt spre a-l lumina şi sprijini în răspunsurile ce trebuia să dea zeului judecător.