(gr. καθολικός — catolicos = universal)

— confesiune creştină apărută în Biserica creştină în sec. XI (1054), când s-a făcut despărţirea Bisericii, în cea de Apus şi cea de Răsărit, determinată de anumite formulări diferenţiate ale unor puncte de doctrină. Şeful Bisericii catolice a devenit episcopul Romei, care a luat denumirea de Papa de la Roma. Biserica catolică promovează ideea unei Biserici universale — deasupra naţiunii — o formă de imperialism religios. Ruptura Bisericii de Apus de cea de Răsărit s-a numit Marea Schismă (1054), care a marcat şi caracteristicile deosebite dintre cele două Biserici. În timp ce Biserica de Răsărit a păstrat normele stabilite de Sinoadele ecumenice, din primele veacuri ale organizării Bisericii creştine, Biserica romano-catolică a creat inovaţii atât în domeniul doctrinei (Filioque, Euharistia, Purgatoriul, Primatul papal), cât şi în cel cultic, ca: întrebuinţarea azimei (pâine nedospită) la Sfânta Euharistie, pâine numită „hostia“ (vezi şi hostia ); au creat sărbători speciale ale „Sfintelor Specii“ sau elementelor euharistice, cultul „Inimii lui Iisus“, reformarea rânduielii Sfintei Liturghii (pe care o numesc „Missa“ (vezi şi missa ); celibatul preoţilor, inovaţii în ţinerea postului (postul lacto-vegetarian, spre deosebire de cel ortodox, care este numai vegetarian, deci mai auster) etc. În domeniul artei creştine introduc sculptura monumentală (statuară) în biserică, (la ortodocşi sunt numai icoane) şi muzica instrumentală în cult (vezi orga ) etc; vezi şi primatul papal .