(sec. XVII-XVIII)

— originară din satul Vânători-Neamţ, face parte din şirul acelor cuvioşi sihastri, practicanţi ai rugăciunii lui Iisus, care au ajuns la cea mai înaltă treaptă de sfinţenie, dobândind harul vizionar şi al săvârşirii minunilor. Hotărâtă să fie „mireasa lui Hristos“, Teodora se călugăreşte, trăind un timp la schitul Bărzăreşti din jud. Râmnicu Sărat. Schitul fiind cotropit de turci, ea se retrage la alt schit din jud. Bacău, de unde se retrage la schitul Sihla din jud. Neamţ, trăind izolată într-o chilie zidită în munte. În această chilie s-a nevoit cuvioasa Teodora aproape 30 de ani, slăvind pe Dumnezeu şi biruind prin răbdare şi smerenie toate cursele vrăjmaşului. Fiind întărită cu putere de sus, n-a mai coborât din munte, unde numai fericitul Pavel, duhovnicul ei, urca din timp în timp la chilia ei, cu Preacuratele Taine şi cele de nevoie vieţii pământeşti. În această îngerească nevoinţă atât de mult a sporit cuvioasa, că făcea priveghere de toată noaptea, cu mâinile înălţate la cer, până se revărsau zorile şi se lumina la faţă, apoi se odihnea două ore şi iar începea. Hrană primea, cât a trăit bătrânul duhovnic, pesmeţi uscaţi cu ierburi de pădure, „măcrişul sfintei Teodora“, şi după moartea lui, a rămas în grija lui Dumnezeu. Apă avea din scobitura unei stânci, în care se aduna din ploi, şi care n-a secat niciodată, rămânând până azi cu numele de „Fântâna Sfintei Teodora“. În vremea unei năvăliri turceşti, când oamenii au fugit în munţi de frica lor, nişte călugăriţe au ajuns până la chilia ei. Teodora le-a lăsat pe ele acolo, iar ea s-a retras într-o peşteră unde a trăit singură şi neştiută de nimeni, „ca un înger în trup“. Noaptea se odihnea puţin pe o lespede de piatră, iar apoi „se ruga neîncetat lui Dumnezeu, cu mâinile înălţate la cer, până se răpea cu mintea la cele cereşti, iar cu trupul se ridica deasupra pământului, şi din gura ei se înălţa în sus ca o văpaie de foc, asemenea marilor sfinţi“, că ajunsese fericita Teodora la rugăciunea cea mai înaltă, în extaz. Odată a observat stareţul de la mănăstirea Sihăstria un stol de păsări care duceau în cioc fărămituri şi coji de pâine şi urmărindu-le, călugării au aflat-o pe sfânta, căreia păsările îi aduceau hrana. Primind de la aceştia Sfânta împărtăşanie, sfânta Teodora şi-a dat sufletul lui Hristos şi trupul ei a fost înmormântat în peştera aceea, unde a rămas o sută de ani, când, între anii 1828-1834, nefiind supus putrezirii, moaştele ei, făcătoare de minuni, au fost duse de ruşi la Kiev şi aşezate în catacombele de moaşte de la mănăstirea Pecerska; aici se află şi azi sub numele de „Cuvioasa Teodora din Carpaţi“. Amintirea sfintei Teodora era vie în toate mănăstirile şi satele din Moldova, „căci trupul ei proslăvit cu neputrezirea era izvor de bună mireasmă şi făcea minuni. De aceea alergau la moaştele ei din peşteră credincioşi de prin sate şi mai ales cei bolnavi şi se vindecau de suferinţă. Unii sărutau sfintele ei moaşte, alţii îşi atingeau bolnavii de sicriu, iar alţii se spălau cu apă din fântâna ei şi primeau ajutor şi mângâiere“ (Ioanichie Bălan, Patericul Românec, Bucureşti, 1980, p. 173-174.). Fericita Teodora a fost canonizată de Biserica Ortodoxă Română şi trecută în rândul sfinţilor în 1992, de când se pomeneşte în calendar la 7 august.