(λειτουργία, ἡ = lucrare publică, de la λείτος — leitos = public şi ἔργον — ergon = lucrare)

— este numele celui mai sfânt şi mai important serviciu divin din Biserica Ortodoxă. Sfânta Liturghie are o poziţie intermediară între cele două categorii de slujbe bisericeşti, adică între Laudele bisericeşti şi Sfintele Taine şi ierurgii. Sf. Liturghie ţine de amândouă, deoarece în rânduiala ei se îmbină slujba celei mai sfinte taine de care pot beneficia credincioşii (Sf. Euharistie), cu slujba celei mai înalte laude şi cinstiri pe care Biserica o poate aduce lui Dumnezeu prin jertfa liturgică, în înţeles bisericesc denumeşte slujba divină la care participă tot poporul drept-credincios; este lucrarea obştească (publică) prin care credincioşii (cler şi popor) adoră pe Dumnezeu prin jertfa nesângeroasă a lui Hristos şi se împărtăşesc de darurile acestei jertfe prin Trupul şi Sângele Domnului. Înainte de era creştină, termenul numea orice slujbă sau lucrare de interes public (λείτον — leiton, de la — laos = popor şi ἔργον — ergon = lucru, lucrare), orice activitate depusă de un slujbaş şi implica în el şi activitatea slujitorilor cultului, în religiile păgâne. Termenul λειτουργία = leitourghia a căpătat întrebuinţare religioasă datorită Septuagintei care l-a folosit pentru a traduce termenul ebraic abodah, cuvânt care arăta funcţia preoţilor şi leviţilor Legii Vechi, privind cultul religios de la templu. Cu acest înţeles a fost folosit apoi şi în Noul Testament (Luca 1, 23; Evrei 8, 2-6; 9, 21). Mântuitorul este slujitorul (λειτουργός — leiturgos) celor sfinte. În antichitatea creştină, cuvântul Liturghie avea un înţeles mai larg decât azi, denumind totalitatea actelor de cult sau a serviciilor divine, adică ce se înţelege azi prin cult şi prin slujire preoţească în general. Abia prin sec. V-VI, înţelesul cuvântului s-a restrâns, aplicându-se mai întâi la Cina cea de Taină şi apoi la ceea ce înţelegem azi prin Liturghie, adică slujba sfântă a Jertfei celei Noi şi a împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Daruri. Prima Liturghie a fost săvârşită de Mântuitorul la Cina cea de Taină (cum s-a numit ultima masă pascală pe care a luat-o cu ucenicii, înainte de patimile Sale). Înainte de a frânge pâinea, a binecuvântat apoi a dat ucenicilor Săi să mănânce, iar când le-a întins paharul a mulţumit („Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor“ — Matei 26, 26-28). Instituirea Sfintei Euharistii este sâmburele originar din care s-a dezvoltat treptat toată rânduiala de mai târziu a Sf. Liturghii. „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea“ este porunca dată de Iisus Sfinţilor Săi Apostoli, care, după despărţirea de El şi spre a-L avea mereu prezent în mijlocul lor, au căutat să reînvieze în fiecare duminică Jertfa Lui. Când se adunau la rugăciune ei mulţumeau şi se rugau ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul, pe masa lor, în însuşi Sfântul Său Trup şi Sânge, cu care apoi se împărtăşeau. Acest ritual sumar, imitat după modelul Cinei, constituie nucleul Sfintei Liturghii, nucleul ce a rămas constant şi din care s-a dezvoltat rânduiala de azi a Liturghiei creştine. Pe baza mărturiilor din Noul Testament aflăm că se aduceau pâine şi vin, liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă şi mulţumire (I Corinteni 11, 26), apoi pronunţa cuvintele rostite de Iisus la Cină („Luaţi...“), binecuvânta pâinea şi vinul, după care urma frângerea pâinii şi împărtăşirea. Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Timotei 2, 1), iar poporul se asocia rugăciunilor de laudă şi mulţumire, prin răspunsuri („Amin!“). La aceste prime elemente ale rânduielii Sfintei Liturghii s-au adăugat altele noi, dintre care unele s-au amplificat, altele s-au restrâns (rugăciuni, lecturi biblice, predică, cântări religioase din psalmi, imne etc), despre care aflăm fie din Noul Testament, fie de la unii scriitori bisericeşti (ca Sf. Iustin Martirul, pentru sec. II, anul 150, în Apologia I, cap. 65-67) sau în scrierile numite Rânduieli bisericeşti, ce provin din sec. III-V şi sunt adevărate documente, cuprinzând descrieri ale rânduielii liturgice cu textele rugăciunilor şi diferitelor formule, aşa cum se găsesc azi în Liturghier. Cea mai importantă dintre aceste rânduieli este colecţia Constituţiile sau Aşezămintele Sfinţilor Apostoli (sec. IV) în care se disting clar cele două părţi ale Liturghiei de azi (Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor) cu momentele ritualului specific fiecărei părţi. Deşi „Rânduielile“ acestea provin din diferite regiuni ale creştinătăţii (Siria, Egipt, Roma), totuşi textele şi regulile desfăşurării slujbei liturgice se aseamănă uneori până la identitate verbală, ceea ce constituie o dovadă a uniformităţii liturgice în Biserica primelor trei veacuri, şi existenţa unei surse comune: Rânduiala Liturghiei Bisericii primare din Ierusalim, oficiată de Sfinţii Apostoli înainte de dispersarea lor în lume, pentru misiune. Slujba Sf. Liturghii din Biserica Ortodoxă de rit bizantin (greacă, română, rusă) se desfăşoară după textul celor două Liturghii bizantine: Liturghia Sfântului Vasile şi Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (sec. IV) care au la bază două Liturghii de origine apostolică: Liturghia Sf. Iacob şi Liturghia Sf. Marcu, din care au luat naştere şi Liturghiile existente azi în Bisericile răsăritene (eterodoxe) ca: nestorienii, monofiziţii (armenii, copţii, abisinienii), maroniţii (care din sec. XV, atât cei din Liban cât şi cei din Cipru, au trecut la catolicism) şi iacobiţii (din Siria). În conţinutul slujbei Liturghiilor ortodoxe se derulează, prin cântările şi actele liturgice, întreaga viaţă a Mântuitorului, de la Naştere şi până la înălţarea Sa la cer, cuprinzând toate momentele vieţii Sale pământene: întruparea de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria, Naşterea în ieslea de la Betleem şi întreaga Sa activitate mesianică prin propovăduirea Evangheliei, minunile, intrarea în Ierusalim, Cina cea de Taină, Patimile şi Răstignirea Sa, învierea, înălţarea la cer, precum şi momente din viaţa Bisericii creştine, începând cu întemeierea ei, prin Pogorârea Duhului Sfânt. De la început, rânduiala Sfintei Liturghii a cuprins cele trei părţi principale, ca şi azi: Proscomidia, Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor. Proscomidia este partea pregătitoare a Sf. Liturghii, când preotul aduce darurile (pâine şi vin) pe jertfelnic (masa din proscomidiar) şi din cele cinci prescuri (pâinea) scoate părticele: din prima prescură scoate o părticică din mijloc („Agneţul“, adică „Mielul lui Dumnezeu“) pentru Iisus Hristos; din celelalte patru prescuri scoate părticele pentru: Maica Domnului, apoi pentru sfinţi, pentru conducătorii Bisericii, pentru ctitori, pentru vii şi pentru morţi; acestea se aşează pe Sf. Disc, într-o ordine ritualistică, iar vinul se toarnă în Sf. Potir; toate obiectele de cult folosite de preot la proscomidiar au simbolismul lor: discul închipuie ieslea în care S-a născut Iisus, dar şi mormântul în care a fost pus; pocroveţele sau bucăţile de stofă cu care se acoperă discul şi potirul în care a fost pus vinul, închipuie scutecele cu care a fost înfăşat Pruncul dar şi giulgiurile cu care Hristos a fost pus în mormânt. Proscomidia se face în taină, cu uşile altarului închise, iar preotul rosteşte texte din proorocii care au vestit venirea lui Iisus, iar la strană se cântă „laudele“ şi „doxologia“, preamărindu-Se Dumnezeu. Partea a doua a slujbei Sf. Liturghii se numeşte Liturghia catehumenilor sau a celor chemaţi, pentru că la ea participau şi cei ce se pregăteau să primească botezul (în primele veacuri creştine) şi trebuia să fie iniţiaţi în învăţătura creştină; de aceea, în această parte a slujbei, este cuprinsă nurnai activitatea învăţătorească a lui Iisus, al cărei început este închipuit prin ieşirea preotului cu Evanghelia (Vohodul mic), după care se citeşte Apostolul (vezi Apostolul ) şi apoi un fragment din Sf. Evanghelie, după care se ţine predica; această parte a slujbei liturgice se încheie cu cuvintele preotului: „Cei chemaţi ieşiţi... Domnului să ne rugăm“, după care, în vechime, catehumenii părăseau biserica, ei neavând dreptul de a participa la Liturghia credincioşilor (partea a treia a Liturghiei), căci, deşi creştini, nu erau încă botezaţi. Astăzi această restricţie nu se mai practică, deoarece în comunitatea creştină, botezul se dă la scurt timp după naşterea pruncului. Liturghia credincioşilor este cea mai importantă, fiindcă acum are loc punctul culminant al slujbei, când, prin rugăciunile preoţilor şi credincioşilor, Mântuitorul este prezent în Sfânta Jertfă ce se săvârşeşte pe Sf. Masă din Sfântul Altar, unde pâinea şi vinul, aşezate aici după Vohodul mare, se transformă în Trupul şi Sângele Domnului, pe care credincioşii le vor primi la Sf. Împărtăşanie (vezi şi Euharistie ). La baza Sf. Liturghii stă Sf. Jertfă, fără care nu poate fi sfinţire, după cum Mântuitorul Însuşi se roagă: „Părinte... Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău... Pentru ei, Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr“ (Ioan 17, 1, 17 şi 19). În Biserica Ortodoxă se săvârşeşte, în timpul Postului Mare, în anumite zile (miercuri şi vineri), o liturghie mai prescurtată numită Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite (λειτουργία τῶν προηγιασμένον δώρων — leitourghia ton proigiasmenon doron = Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite; cu termen slav — prejdeosfeştenie, prescurtat Presveştenie, cum e trecut în ediţiile mai vechi ale Liturghierului); este o combinaţie din slujba Vecerniei şi a Liturghiei, deoarece în timpul săvârşirii ei lipseşte slujirea Darurilor pentru prefacerea euharistică, aceste Sfinte Daruri fiind sfinţite într-o liturghie săvârşită în sărbătoarea sau duminica anterioară. De aceea Liturghia Darurilor este ca o slujbă de vecernie, când credincioşii se pot şi împărtăşi cu Sf. Euharistie, păstrată de la o liturghie anterioară, aşa cum am arătat. Autorul ei este considerat Sf. Grigorie Dialogul, papă al Romei la sfârşitul sec. VI, lucru nesigur, textul ei fiind mult mai vechi. El, probabil, a revizuit-o. Spre deosebire de Liturghia ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică se foloseşte Missa ritului roman. Missa este o Liturghie anonimă, care se deosebeşte, prin particularităţile sale, de toate Liturghiile celorlalte rituri liturgice creştine, fiind în general mai îndepărtată de tipul primitiv, uniform al Liturghiei creştine din primele trei veacuri. Începutul izolării Romei din ecumenicitatea Bisericii şi, probabil, traducerea în limba latină a ritului iniţial oficiat în limba greacă au determinat deosebirile originare ale Liturghiei apusene. După diferite opinii, se arată că modificările suferite de Liturghia romană ar fi opera unui papă, Damasius (366-384), sau a papei Ghelasie I (492-496). Ceea ce e sigur este că această modificare s-a făcut în etape; o revizuire fundamentală s-a făcut la sfârşitul sec. VI, de Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul, papă al Romei între 590-604), revizuire continuată de papii şi sinoadele de mai târziu, terminând cu sinodul din Trident (sec. XVI). Missa s-a săvârşit în limba latină până la Conciliul II Vatican (1963), după care s-a tradus în limbile naţionale ale tuturor popoarelor catolice.