(„oraşul păcii“ în limba ebraică)

— vechea capitală a Iudeii. Se crede că în al II-lea mileniu î.Hr., aici era un centru al cultului zeului Bet-Sulman, de unde probabil şi denumirea de Salem (Salim; v. PB), nume pe care îl avea în vremea lui Avraam, care eliberează oraşul din robia regelui Elamului. În Salem (Salim) era atunci rege Melchisedec, care, spre mulţumire, întâmpină pe Avraam, eliberatorul, cu pâine şi vin, elemente ce vor deveni fundamentale în Euharistia creştină (Facere 14, 18). Salim, aşezat pe colina muntoasă Sion, se numea, în vremea când a fost cucerit de David, Iebus-Salem, după numele tribului cananeaan al iebuseilor care locuiau aici în vremea judecătorilor (etapă ce a precedat Regatul); în limba ebraică, în epoca persană (sec. VI î.Hr.), se numea Ieruşalem, care elenizat, a dat Ierusalem sau Ierusalim. Întărind regatul prin unirea tuturor triburilor lui Israel, David şi-a mutat aici capitala (sec. X î.Hr.); după moartea sa, Solomon, noul rege, a construit marele templu al lui Iehova, pe muntele Moria, mai la nord de Sion (969-962 î.Hr.), şi astfel Ierusalimul devine centrul religios şi simbol al unităţii poporului iudeu. Distrus de Nabucodonosor în 586 î.Hr., este refăcut după întoarcerea evreilor din robia babiloniană în timpul lui Zorobabel. Recade, după moartea lui Alexandru cel Mare, sub protectorat egiptean, apoi sub seleucizii sirieni, în vremea regelui Antioh al III-lea, regele Siriei (195 î.Hr.). În sec. I (î.Hr. — anul 63) cade sub stăpânirea romană; oraşul este distrus la anul 70 d.Hr. sub împăratul Vespasian, de către fiul său Titus. Locul numit Golgota nu se afla în incinta oraşului, ci cu o sută de metri mai la nord de zidul ce împrejmuia Ierusalimul; lângă locul Calvarului (Golgota) se afla mormântul din grădina lui Iosif din Arimateea, unde a fost îngropat Domnul Iisus (In. 19,17 şi 41). Acesta a devenit locul cel mai sfânt pentru creştini; în anul 333 d.Hr., pe locul Răstignirii, împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a înălţat Biserica învierii, după aflarea în acel loc a Crucii pe care Iisus a fost răstignit. În locul zidurilor dărâmate ale templului din Ierusalim, talmudiştii (rabinii savanţi) au înălţat, prin credinţa şi tradiţia populară, un nou Ierusalim „Ieruşalaim şel maala“ (ebr. „Ierusalimul cel ceresc“), construit din credinţă şi studiul Torei, constituind un simbol al permanenţei şi aspiraţiilor spre unitate, tărie şi speranţă a iudeilor de pretutindeni, de două mii de ani încoace. Distrugerea templului nu a însemnat pentru ei distrugerea acestui simbol care s-a concentrat în „Ieruşalim şel maala“, care e mereu prezent în rugăciunile şi aspiraţiile lor. În anul 135 d.Hr., împăratul roman Adrian a zidit, pe ruinele Ierusalimului, un oraş nou, cu numele Colonia Aelia Capitolina (Pr. T. Negoiţă, Cunoşti tu Şara Sfântă?, Bucureşti, 1944, p. 27). În anul 638, Ierusalimul ajunge sub stăpânire arabă; este recucerit de cruciaţi (1099-1187 şi 1229-1244); între 1260-1517 este sub dominaţia musulmană a mamelucilor, iar din 1517 până în 1917, sub a otomanilor. În 1922 devine centru administrativ al Palestinei, sub mandat britanic. După războiul israeliano-arab (1947-1948), Ierusalimul a fost împărţit: statul Israel nou înfiinţat are capitala în partea occidentală a oraşului, în afara vechilor ziduri, iar regatului Iordaniei îi revine oraşul vechi. În 1967, după Războiul de şase zile, israelienii ocupă întregul oraş.