(„Imaculata concepţie“ sau „neprihănita zămislire“)

— dogmă proclamată de Biserica Catolică (în 1854), susţinând că Maica Domnului s-a născut fără păcatul originar. Această dogmă nu este acceptată de Biserica Ortodoxă, deoarece ea caută să excepteze pe Maica Domnului de la legile fireşti ale neamului omenesc şi în acelaşi timp să egalizeze lucrarea ei cu a Fiului şi a Sfântului Duh, făcând-o împreună-răscumpărătoare cu Fiul şi împreună-mijlocitoare cu El. În concepţia dogmatică ortodoxă, Sf. Fecioară, pentru curăţia şi credinţa ei, a fost aleasă de Dumnezeu să-L nască pe Fiul Său, fără a fi fost însă nevoie ca ea însăşi să se nască fără păcatul originar. Ea a fost însă curăţită de păcatul strămoşesc (originar) în clipa în care Logosul, întrupându-Se şi-a format Sieşi firea omenească; iar de la naştere până atunci acest păcat (la Fecioara Maria) a fost „amorţit“, „adormit“, a rămas în stare de potentă, neactualizat prin păcate personale, printr-un har special, pe care l-au avut profeţii şi drepţii, dar mai mare decât la aceştia (Luca 1, 15); de aceea şi calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu, pururea-fecioria ei şi cinstirea mai presus de a tuturor creaturilor văzute şi nevăzute. Venerarea ce se dă Sfintei Fecioare depăşeşte pe a tuturor creaturilor, dar n-o umbreşte pe a Fiului ei şi Dumnezeu; ea rămâne modelul veşnic neatins de alte creaturi în curăţie şi sfinţenie. Cinstirea mai presus de a tuturor celorlalţi sfinţi a Sfintei Fecioare Maria a fost numită la sinodul al VII-lea ecumenic iperdulie — ὑπερδουλεία, ἡ (Teologie Dogmatică şi Simbolică pentru Institutele Teologice, – colectiv: prof. N. Chiţescu, pr. prof. Isidor Todoran şi pr. prof. I. Petreuţă – Bucureşti, 1958, p.760-762).