— Rânduiala slujbelor în cultul ortodox cuprinde un mare număr de texte din Sfânta Scriptură, sub formă de pericope şi învăţături, lucru care a înlesnit cunoaşterea ei de către credincioşii participanţi la slujbele liturgice. Aşa se explică şi apariţia în limba română a primelor texte manuscrise din Sfânta Scriptură (sec. XVI), sub numele de Psaltirea Scheiană, Psaltirea Hurmuzachi, Psaltirea voroneţeană (cuprinzând textul psalmilor din V. T), Codicele voroneţean (cu exte din Faptele Apostolilor şi din Epistole), manuscrise a căror traducere în limba poporului se crede a fi mult mai veche decât cele din sec. XVI, când apar şi primele tipărituri româneşti ale lui Coresi (Evangheliarul de la Braşov, 1561 şi Psaltirea, 1570). Valoarea liturgică a Sfintei Scripturi şi nevoia ca ea să fie cunoscută şi înţeleasă, explică şi traducerea în lb. română a Noului Testament, tipărit la Bălgrad (Alba-Iulia), 1648, şi apoi traducerea integrală, tot în sec. al XVII-Iea, a Sfintei Scripturi (1688), tipărită la Bucureşti prin grija şi cu cheltuiala Domnitorului Şerban Cantacuzino şi a urmaşului său, Constantin Brâncoveanu. Biblia de la Bucureşti a fost tradusă de fraţii Radu şi Şerban Greceanu, ajutaţi de cărturarul şi istoricul Constantin Cantacuzino, Stolnicul. În Predoslovie se arată că traducerea s-a făcut după textul grec al Septuagintei, folosindu-se şi textele româneşti din V.T. tipărite până la acea vreme, în afară de manuscrisele maramureşene, şi anume: Palia de la Orăştie (1582), Psaltirea lui Coresi (1570), Psaltirea de la Govora (1652), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei (1679) şi în proză (1680); în afară de aceste texte a fost folosită şi traducerea Vechiului Testament făcută de Spătarul Nicolae Milescu între 1661 — 1664. Pentru Noul Testament s-au folosit manuscrisele maramureşene (Codicele voroneţean şi Codicele sturzan), tipăriturile lui Coresi şi Noul Testament de la Bălgrad (1648), tradus şi tipărit de Mitropolitul Simion Ştefan. Biblia de la Bucureşti are meritul de a fi, pe lângă prima traducere integrală a Bibliei în lb. română, şi o traducere reînnoită lexical, stilistic şi literar. Traducătorii ei au avut grijă să păstreze textul şi cât mai autentic, dar şi să-l îmbrace în haină de limbă nouă. Din lexicul arhaic s-a renunţat la o serie de arhaisme sau slavonisme, păstrându-se din ele ce era mai expresiv; s-a procedat la romanizarea limbii prin folosirea de termeni latini şi chiar neologisme, prin formarea de cuvinte compuse pentru exprimarea unor noţiuni: pt. geograf — „scriitoriu de pământ“; pentru hipodrom — „alergătura cailor“; pentru colaborator — „împreună lucrătoriu“ etc, precum şi acordarea de noi sensuri unor cuvinte: ex. „duh“ pentru aer; „gând“, cu sens de gândire; „zidire“ pentru făptură ş.a. Traducătorii au reuşit să realizeze o operă monumentală ca valoare literară, respectând în acelaşi timp exactitatea traducerii şi structurii lingvistice, care se constată prin examenul comparativ al textelor (I. C. C. Um, BŞC, p. 978-983). Preţuirea acestei remarcabile opere este marcată azi, prin retipărirea ei, la 300 de ani de la apariţie (1688-1988) şi la 300 de ani de la urcarea pe tronul Şării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu, care s-a îngrijit de tipărirea ei, ducând până la sfârşit lucrarea începută de Şerban, care moare în chiar anul tipăririi ei. Ediţia din 1988 a făcut transpunerea ei din alfabetul chirilic în alfabetul latin. Transcrierea fonetică interpretativă şi reproducerea fotografică a filelor corespunzătoare din tipăritura chirilică a urmărit stabilirea echivalenţelor dintre slovele chirilice şi cele latine şi adaptarea grafiei tipăriturii la normele ortografice actuale. Tipărirea s-a făcut prin grija Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în timpul păstoririi P. F. Patriarh Teoctist.