(lat. scriptura = scriere, carte; gr. βιβλίον, τό — biblion, to = carte, βίβλος, ἡ — i Biblos = Biblia)

— este cuvântul lui Dumnezeu descoperit oamenilor. Scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, Biblia este o carte sfântă, cu totul deosebită de toate celelalte cărţi care s-au scris vreodată. Ea mai este numită şi Sfânta Carte, Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi (Scrieri sfinte) şi este formată dintr-o colecţie de cărţi împărţite în Vechiul Testament şi Noul Testament. Cărţile V.T. (în număr de 39) vorbesc despre istoria, religia şi instituţiile poporului evreu, iar cărţile N.T. (27 la număr) arată viaţa şi învăţătura lui Hristos, întemeietorul creştinismului. Cuvântul „Testament“ înseamnă şi moştenire şi legământ (înţelegere) şi lege. În înţelesul biblic, Testamentul este Legea pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor spre a trăi după voia lui şi a fi fericiţi, dar înseamnă şi Legământul făcut de Dumnezeu cu primii oameni, că le va trimite un Mântuitor care să-i elibereze din robia păcatului strămoşesc. Autorii cărţilor Vechiului Testament sunt oameni învăţaţi, care au cunoscut istoria şi chiar evenimentele despre care au scris; acest adevăr rezultă din titlurile şi conţinutul acestor cărţi şi din cercetările specialiştilor asupra lor. Primul autor stabilit este Moise, considerat şi primul mare profet al V. T., căruia i se atribuie scrierea Pentateuhului (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul); cărţile Pentateuhului (vezi Pentateuh ) vorbesc despre creaţia lumii, căderea în păcat a primilor oameni, dezvoltarea societăţii omeneşti şi planul iconomiei divine de mântuire a omului prin întemeierea unui popor ales să păstreze credinţa într-un singur Dumnezeu Creatorul, şi prin care să se împlinească promisiunea venirii unui mântuitor, care să ridice pe om din păcat. Din neamul lui Avraam se vor naşte cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, din care se va forma poporul evreu, numit şi Israel, cel „ales“, din care trebuia să se nască Hristos Mântuitorul (Mesia, cel vestit de profeţi); se urmăreşte destinul istoric, viaţa religios-morală a acestui popor căzut în robia egipteană, eliberat de Dumnezeu prin profetul său, Moise, cel prin care îi va da primele legi şi forme de organizare şi Legea (Decalogul), şi care îi va purta pe drumul de întoarcere în Canaan, ţara strămoşilor şi a patriarhului Avraam, protopărintele lui Israel. Cărţile următoare Pentateuhului (Judecători, Regi, Cronici) arată viaţa politică, războaiele de cucerire a întregului Canaan şi întărirea statului Israel, care va cunoaşte cea mai mare înflorire sub vestiţii regi iudei David şi fiul său Solomon, cărora se datorează întemeierea capitalei ţării la Ierusalim şi înălţarea celui mai măreţ templu pe care l-a cunoscut istoria lui Israel. Un loc important îl ocupă în V. T. cărţile profetice. Autorii lor sunt cei 16 profeţi, dintre care patru profeţi „mari“, pentru că dau mai multe amănunte privitoare la venirea lui Mesia: Isaia, Ieremia, Iezechiel şi Daniel; între cărţile V. T. avem şi un număr de cărţi cu conţinut poetic şi filozofic numite şi cărţi didactice (de învăţătură), deoarece cuprind învăţături privitoare la legătura omului cu Dumnezeu, drepturile omului, dar mai ales datoriile faţă de Dumnezeu. Cea mai frumoasă dintre acestea este cartea Psalmilor scrisă de regele-poet David. Cuprinde 150 de psalmi, care sunt imne şi cântări religioase de laudă către Dumnezeu. Psalmii au intrat în cultul Bisericii noastre Ortodoxe, fiind transcrisi în cartea de slujbă numită Psaltirea. Alte cărţi didactice sunt: Cartea lui Iov, străbătută de ideea rostului suferinţei omului drept, aici pe pământ; cărţile lui Solomon: Proverbele (Pilde), Eclesiaslul şi Cântarea Cântărilor. Proverbele, colecţie de cugetări, maxime şi învăţături; Eclesiaslul cu înţeles de „cuvântător“ dezvoltă problema filozofică a rostului omului pe pământ: toată frământarea lui e „deşertăciune“, singura fericire este împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cântarea Cântărilor, adică „cea mai frumoasă cântare“, este un poem cu caracter alegoric spiritual, în care se cântă iubirea lui Dumnezeu pentru poporul ales, precum şi iubirea lui Hristos pentru Biserică (pentru comunitatea creştină). A doua parte a Sfintei Scripturi o formează Noul Testament. Spre deosebire de V.T., în care vedem că Revelaţia divină s-a făcut prin oameni aleşi, în N.T. revelaţia divină este desăvârşită, căci Dumnezeu se adresează oamenilor în mod direct, prin însuşi Fiul Său întrupat, Domnul Iisus Hristos. Învăţătura lui Iisus este Legământul cel nou al omului cu Dumnezeu; ea a fost transmisă în chip oral, deoarece Iisus a vorbit oamenilor, fără a scrie nimic, dar ucenicii şi Apostolii au hotărât s-o fixeze în scris, ca ea să nu se piardă. Astfel, încă din secolul I al erei creştine, s-a format N.T, cuprinzând 27 cărţi, care, ca şi cărţile V.T., au caracter istoric, didactic şi profetic. Primele patru cărţi se numesc Evanghelii şi sunt scrise de patru dintre ucenicii Mântuitorului: Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Evangheliile povestesc, cu mici deosebiri, evenimentele legate de viaţa pământească a Mântuitorului: naşterea, copilăria, învăţătura dată oamenilor, minunile săvârşite, patimile, moartea, învierea Sa şi înălţarea la cer. Despre Pogorârea Duhul Sfânt şi întemeierea Bisericii creştine, ni se vorbeşte in cartea Faptele Apostolilor scrisă de Ev. Luca. Scrierile didactice sunt cele 21 de Epistole, trimise de Sfinţii Apostoli creştinilor din diferitele comunităţi din afara Ierusalimului. 14 Epistole sunt scrise de Sf. Ap. Pavel, iar restul de 7 aparţin Apostolilor Petru, Iacov, Iuda şi Ioan. Ultima carte a N.T., scrisă de Sf. Evanghelist Ioan, are caracter profetic şi se numeşte Apocalipsa. Apocalipsa arată în mod simbolic Biserica întemeiată de Iisus Hristos, în lupta sa pentru mântuirea lumii, luptă pe care o va duce până la sfârşitul veacurilor. Sintetizând caracterul şi valoarea Sfintei Scripturi, Sf. Apostol Pavel scrie: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun“ (II Timotei 3,16-17). Sfânta Scriptură a fost scrisă în limba ebraică (Vechiul Testament) şi în lb. greacă (Noul Testament, în afară de Evanghelia lui Matei, scrisă în lb. aramaică, ebraica vorbită în vremea Mântuitorului). Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă sub numele de Septuaginta, în vremea lui Ptolomeu Philadelful (n. 230 î.Hr.). la Alexandria, în Egipt, de un grup de 72 de învăţaţi. În sec. IV d.Hr. , Biblia a fost tradusă în întregime în lb. latină de Sf. Ieronim şi poartă numele de Vulgata. Sf. Ieronim a folosit termenul de Testament, pentru cele două părţi ale Bibliei, traducând în lb. latină termenul ebraic berith cu care era numit V.T. şi care în lb. greacă a fost tradus cu διαθήκη, ἡ — diatiki = legământ (Testament) de către traducătorii Septuagintei. În sec. IX a fost tradusă Biblia în lb, slavonă. Începând din sec. al XVI, după apariţia Protestantismului a început a fi tradus în toate limbile naţionale. Adevărurile de credinţă care stau la baza învăţăturii creştine le găsim în Biblie şi Sf. Tradiţie. Creştinii iau Biblia aşa cum a fost întocmită. Finalitatea V.T. se află în N.T. Textele Sfintei Scripturi care vorbesc despre adevărurile descoperite sunt instrumente de cercetare în arheologia biblică.