— mănăstirea, devenită biserică episcopală începând din 1793, a fost clădită pe fundaţiile unei vechi biserici de către Neagoe-Vodă Basarab (1512-1521), care a murit înainte de terminarea ei. Pictura bisericii s-a făcut de către urmaşul şi ginerele său, Radu-Vodă de la Afumaţi (1521-1529), executată de zugravul Dobromir (cu ocazia restaurării dintre 1875-1886, frescele originale au fost aduse la Muzeul de artă din Bucureşti). După cum reiese din documente, însuşi Neagoe-Vodă ar fi întocmit planul acestui impunător monument de o proporţie desăvârşită, a armoniei şi eleganţei liniilor arhitectonice. Neagoe ar fi stat multă vreme la Constantinopol unde cunoscuse bine arhitectura bizantină şi arabă. Se poate ca şi el să fi contribuit atât la arhitectura, dar mai ales la ornamentarea bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, pentru a cărei construcţie a recrutat, desigur, foarte pricepuţi meşteri din Orient, ale căror nume însă au rămas necunoscute. Legenda îl arată ca autor pe meşterul Manole; conform unei vechi tradiţii, edificiul nu va dura dacă în zidurile lui nu se zidea viaţa unui om; de disperare că „ce ziua zidea, noaptea se surpa“, Manole a zidit chiar pe soţia lui şi astfel putu înălţa „mândră mănăstire pentru pomenire“. Când construcţia bisericii fu gata, Domnul i-a întrebat pe meşteri dacă ar mai fi putut înălţa o asemenea minune; aceştia afirmară posibilitatea, şi atunci, din orgoliu, Domnul porunci să se ridice schelele, ca să piară meşterii, care rămăseseră pe înălţimea acoperişului. Aceştia îşi făcură atunci aripi de şindrilă, dar, sărind de pe acoperiş pe pământ, acolo şi muriră. Legenda ne spune că în locul unde a căzut meşterul Manole a ţâşnit un izvor peste a cărui apă s-a construit o fântână care s-a numit „Fântâna lui Manole“, care se vede şi azi, în apropierea bisericii. În 1517, deşi încă nezugrăvită, biserica a fost sfinţită cu mare pompă. În interiorul ei se află mormintele lui Neagoe, al Doamnei sale Despina şi ale celor trei copii ai lor: Petre, Ioan şi Anghelina, care va deveni soţia lui Radu Vodă de la Afumaţi (1521-1529); acesta a făcut pictura cu cheltuiala lui; el este înmormântat aici. De-a lungul veacurilor, biserica a fost prădată de turci şi de unguri şi deteriorată de cutremure şi foc, din care cauză a fost restaurată în mai multe rânduri. Ultima restaurare şi cea mai temeinică s-a făcut în vremea regelui Carol I, când, în 1875, guvernul român a numit o comisie, condusă de Alexandru Odobescu, arheolog şi scriitor, care să se ocupe de această lucrare. Este consultat atunci marele arhitect francez Viollet-le-Duc, care-l recomandă pe arhitectul A. Lecomte du Nouy. Acesta a lucrat 11 ani cu meşteri competenţi (între 1875-1886), restaurând biserica, dar care nu şi-a mai păstrat cu fidelitate forma originală; biserica a fost şi acum sfinţită, ca şi în vremea lui Neagoe, cu mare pompă, în prezenţa regelui, a familiei regale şi autorităţilor vremii. Regina Elisabeta a donat atunci o Evanghelie, scrisă şi ornată de mâna ei, un odor nepreţuit pentru această biserică de o unică frumuseţe. Aici au fost înmormântaţi cei doi mari regi ai României: Carol I cu regina Elisabeta şi Ferdinand I cu regina Maria. Localitatea Curtea de Argeş a fost întemeiată de Radu Negru, care şi-a stabilit aici curtea domnească, mutând-o de la Câmpulung (unde a fost prima cetate de scaun între 1244-1264), a Şării Româneşti. Capitala rămâne la Curtea de Argeş, până la sfârşitul sec. XVI când se mută la Târgovişte. Mormântul lui Negru-Vodă s-a aflat în Biserica Domnească din Curtea de Argeş, care era în incinta palatului domnesc (ale cărui temelii şi ruine se mai văd şi azi). Biserica Domnească, construită în stil bizantin, este cea mai veche păstrată în întregime până azi, fiind din piatră şi cărămidă aparentă. Ea a fost restaurată de vestiţii arhitecţi români Gr. Cerchez şi N. Ghica-Budeşti în prima jumătate a sec. XX. Pe o colină situată la nordul oraşului se vede ruina bisericii Sân-Nicoară, atribuită de tradiţie principesei Margareta, soţia lui Negru Vodă, care era catolică şi a zidit-o în timp ce domnitorul se afla într-o luptă cu turcii. Temându-se de mânia soţului ei, încearcă să fuga spre Câmpulung, dar pe drum s-a înecat într-un râu, care s-a numit de atunci Râul Doamnei (care se varsă în râul Argeş).