Dervent - Sfânta Mănăstire Dervent


Sfânta Mănăstire Dervent » Dervent » Istoric » Martirii de la Dervent şi istoria Sfintelor Cruci Formularul 3.5% ]
Abonare la
Buletinul Informativ
www.DERVENT.ro

Email:

» Dervent
» Prezentare
» Istoric
» Daruri
» Mănăstirea
» Grup Psaltic
» Album
» Biserica cea Nouă

» ROSTIRI
» Editoriale
» Ortodoxie
» Ecumenism
» Ştiri
» Bioetică
» Istorice
» Poezii
» Hărţi

» Publicaţii

» Rugăciuni
» Liturghia
» Proscomidia
» Rânduiala...
» Acatiste
» Paraclise
» Slujbe
» Alte Rugăciuni

» Cugetări

» Dicţionar

» Proiecte

» Pomelnice

» Felicitări

» Multimedia

» Donaţii
» Formular 3,5%

» Link-uri

» Contact
www.arhiepiscopiatomisului.ro

Martirii de la Dervent şi istoria Sfintelor Cruci

[ Data Publicării: 2007-11-21 21:07:55 ]
Ceea ce leagă trecutul istoric al Derventului de prezentul începutului de mileniu III şi explică supravieţuirea în timp a acestuia nu este atât aşezarea înfloritoare de la sfârşitul secolului al X-lea, cât mai ales prezenţa aici a Crucii de Leac, ca o mărturie vie a vechimii şi intensităţii vieţii creştine din această zonă.

Deşi aproape deloc consemnată în scris, istoria Sfintelor Cruci de aici poate fi reconstituită parţial cu ajutorul legendelor şi povestirilor din popor, păstrate şi transmise prin viu grai din generaţie în generaţie, la fel ca şi evlavia faţă de aceste sfinte odoare cu un trai la fel de zbuciumat ca cel al neamului nostru.

Tradiţia spune că la sfârşitul secolului I d.H., când Sfântul Apostol Andrei propovăduia Evanghelia lui Hristos pe teritoriul Dobrogei, a trecut şi prin părţile Derventului, unde, lovind cu toiagul într-o stâncă, a făcut să curgă un izvor, din a cărui apă şi-a potolit setea şi în care i-a botezat pe primii creştini de aici.

Sămânţa credinţei aruncată pe aceste meleaguri de Sf. Apostol Andrei va da rod bogat, iar opera sa misionară va fi continuată de ucenicii săi, mulţi dintre ei pecetluind-o prin jertfa supremă. Ca de altfel în toate marile cetăţi ale Scythiei Minor, şi în aşezarea de la Dervent, aflată la aproximativ 15 km de vechiul Durostorum, tradiţia păstrează amintirea martirajului a patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei, oferind despre acesta următoarele:

"?Pe la sfârşitul secolului I Sfântul Andrei a predicat Evanghelia în Scythia Minor, în părţile Dobrogei de azi. După un timp, Apostolul şi-a continuat călătoria predicând într-o cetate însemnată, Dervent. Apoi a trimis acolo pe câţiva dintre discipolii săi pentru a răspândi creştinismul. După un timp de activitate apostolică, voievodul cetăţii, fiind păgân, i-a arestat şi i-a condamnat la moarte. Arena cetăţii era lângă cimitir, locul unde se află Sfânta Cruce. Creştinii erau în număr de patru: un apostol şi trei fecioare convertite de curând. Aceştia sunt duşi în arene ca să fie mâncaţi de fiarele sălbatice. Mai înainte de a-i băga înăuntru, voievodul îi sfătuieşte din nou să se lepede de Hristos, că de se vor lepăda, le va da orice ar cere şi-i va scăpa de moarte.

Cei patru mărturisitori, când dădeau răspunsurile negative, erau aşezaţi aşa: apostolul pe locul unde e Crucea din paraclis, iar cele trei fecioare la o depărtare de 10 m. Călăul, văzând că nu poate să-i ademenească cu nici un fel de momeli, începe să-i schingiuiască groaznic. Fecioarelor le-a scos unghiile de la mâini şi picioare şi, cu fierul ars, le-a scos dinţii din gură.

Voievodul, înfuriat din cauza apostolului care îndemnase fecioarele să nu i se supună, porunceşte gâdelui ca cele trei fecioare să fie făcute bucăţi, iar apostolul să fie jupuit de viu şi spânzurat pe Cruce, cu capul în jos, până va putrezi. Astfel, îndeplinindu-se porunca, sfinţii au fost omorâţi, iar sfintele lor trupuri au stat mai multe zile sub pază. Năvălind alte hoarde barbare în această cetate, trupurile sfinţilor au fost aruncate în Dunăre sau au fost arse, căci, ducându-se creştinii să le ia, nu le-au mai găsit. Iar pe locurile unde fuseseră chinuiţi şi-şi dăduseră duhurile, au găsit patru pietre crescute în formă de cruce: trei ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhuri necurate s-au tămăduit".

În privinţa încadrării istorice a acestui martiraj s-au emis două ipoteze: una care îi plasează pe cei patru martiri ca ucenici direcţi ai Sfântului Apostol Andrei şi consideră că au primit cununa muceniciei la sfârşitul secolului I sau la începutul celui de-al II-lea; şi o a doua ipoteză care pledează pentru o datare mai târzie - respectiv în secolul al IV-lea - cei patru martiri fiind consideraţi ucenici ai Apostolului doar în sensul de continuatori ai activităţii sale de propovăduire.

Pe baza documentului citat anterior şi a altor informaţii istorice, se consideră că cei patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei martirizaţi la Dervent se încadrează mai mult într-o continuitate spirituală cu acesta decât într-una cronologică, iar cea mai probabilă dată a martiriului lor pare a fi în secolul al IV-lea, în timpul ofensivei goţilor sub presiunea hunilor, căci textul amintit face precizarea: "Năvălind alte hoarde barbare ?". Este, de asemenea, foarte probabil ca martirii de la Dervent să facă parte din lista celor menţionaţi în "Acta Sanctorum" ca fiind din Scythia Minor, dar cărora nu li se arată locul unde au fost martirizaţi şi nici de către cine.

Evident este însă faptul că Sfintele Cruci crescute pe locul unde au fost chinuiţi cei patru martiri s-au dovedit încă de la început făcătoare de minuni, căci, aşa cum se precizează în textul de mai sus, prin atingerea lor "câţiva bântuiţi de duhurile necurate s-au tămăduit".

Timp de aproape zece secole nu mai există nici o informaţie despre Sfintele Cruci de la Dervent, dar puterea lor tămăduitoare şi minunile pe care le revărsau necontenit, au păstrat vie de-a lungul vremii evlavia poporului faţă de acestea, precum şi amintirea martiriului celor patru ucenici ai Sfântului Apostol Andrei. Firul informaţiilor despre Sfintele Cruci se reia din secolul al XIV-lea, din timpul stăpânirii otomane asupra Dobrogei.

Aşa cum reiese dintr-o fotografie publicată în lucrarea omagială "Dobrogea - 50 de ani de viaţă românească", Crucile erau un factor de atracţie şi de cinstire nu numai pentru creştini, ci şi pentru musulmani. Se povesteşte chiar că Adem Paşa - pe moşia căruia se aflau Sfintele Cruci - a ridicat în jurul lor mai multe adăposturi pentru bolnavi şi că cei care veneau aici spre a se tămădui erau atât creştini, cât şi musulmani. Acest fapt nu reprezintă însă o noutate dacă ţinem cont că şi la Peştera Sfântului Andrei, din cele mai vechi timpuri, hogii musulmani "veneau şi întocmeau muscale vindecătoare de boli sufleteşti şi trupeşti", considerând sfinte deopotrivă peştera, pădurea şi izvoarele Sfântului Apostol.

Din perioada stăpânirii otomane se povestesc despre Sfintele Cruci de la Dervent următoarele:

"Unul din şefii raialelor turceşti de pe marginea Dunării, anume Ahmed Bey, a cumpărat moşia pe care erau şi cele patru Cruci. Aflând de la un supus al său că aceste Cruci sunt un noroc pentru moşia lui, ferind-o de toate intemperiile vremii, paşa a poruncit să fie păzite cu cea mai mare grijă ca nu cumva să fie stricate de slugi când fac lucrul câmpului. Şi la acest paşă veneau mulţi creştini de-i slujeau numai ca să se atingă de Sfintele Cruci ocrotitoare. Se zice că pe vremea aceea erau ciumă, foamete şi pagubă, însă de moşia şi gospodăria paşei nimic nu se atingea, fiindcă le ferea darul acestor Sfinte Cruci. Iar turcul nu mai putea de bucurie. Unii spun că s-ar fi făcut creştin, dar pe ascuns, ca să nu fie înlăturat din dregătorie. Şi aşa s-a perpetuat în familia paşei credinţa despre aceste Sfinte Cruci până la începutul secolului al XIX-lea, în preajma războiului pentru independenţa României, când s-a călcat tradiţia. În acea vreme, unul din descendenţii lui Ahmed Bey, anume Aly, avea un fiu. Acest fiu se duce într-una din zile la câmp, în timpul secerişului, şi observă că aceste Sfinte Cruci sunt foarte stimate de argaţi. El, care era un aderent înfocat al Coranului, loveşte cu sabia în Crucea cea mare şi-i rupe braţele, iar pe două din cele trei mici le rupe din pământ. Creştinii sclavi, văzând aceasta, se duc peste noapte şi le iau pe cele rupte, ascunzându-le. În acea vreme, Aly Ahmed Paşa era însărcinat cu paza frontierei Dobrogei, iar reşedinţa garnizoanei şi-o avea în Silistra. Binefacerile pe care le primiseră străbunicii săi de la Sfintele Cruci le primea şi el. Când dispunea de timp, venea în grabă de-şi inspecta moşia şi se închina Sfintelor Cruci. Pe cale zice-se că i-a trăsnit un cal de la trăsură. Paşa se duce la moşie şi prevede că s-a întâmplat ceva rău acolo.

Cum ajunge la conac observă că mulţimea câinilor ce-i avea nu se mai gudură pe lângă el cum obişnuiau până atunci. Isprăvnicelul ofta într-una pentru că i se furaseră câteva pungi cu galbeni. În fine, peste toată curtea turcului domnea o jale. Se duce să vadă Crucile. Cum se apropie şi le vede stricate, sună din corn ca toţi curtenii să se prezinte la el. Întrebă, cercetă, bătu, omorî ca să afle vinovatul. Fiul său, văzând că furia tatălui său e mare, mărturiseşte că el e autorul faptei.

Paşa, auzind una ca asta tocmai din partea fiului său, i se înmuiară mâinile, căzu cu faţa la pământ şi plângând zise: "Vai, vai, moşia noastră de acum înainte va rămâne pustie. Noi vom ajunge mai rău ca sclavii. Nu numai noi vom ajunge rău, dar şi puternica noastră împărăţie ce stăpâneşte de la răsărit până la apus îşi va micşora foarte mult hotarele. Dacă Dumnezeu a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace şi cu belşug acest loc până acum se datorează numai acestor Cruci. De acum înainte însă din cauza ta, fiule, s-a depărtat acest dar de la casa noastră".

Şi aşa s-a întâmplat. Peste vreo cinci ani, un cutremur puternic a distrus conacul moşiei. Un trăsnet i-a mistuit integral hambarele, apoi, intrând o molimă printre curteni, mai toţi au murit, iar restul s-au împrăştiat care pe unde au apucat. Apoi, peste câţiva ani, declarându-se războiul ruso-turc în care au intrat şi românii, Dobrogea a ieşit de sub turci, împlinindu-se întocmai prezicerea lui Aly Ahmed Paşa".

După dramaticele evenimente ale Războiului de Independenţă (1877) nu se mai ştia nimic despre Sfânta Cruce de la Dervent, aceasta rămânând în uitare în mijlocul câmpului, năpădită de buruieni şi în calea cirezilor de vite. Dar Dumnezeu nu a îngăduit ca Sfânta Cruce să rămână pentru mult timp necunoscută, ci a descoperit-o creştinilor printr-o întâmplare minunată, despre care ţăranii din zonă vorbesc şi azi cu mândrie. Vindecarea ciobanului surdo-mut din Coslugea, după unele surse numit Ionică, a fixat pentru totdeauna Derventul ca loc sfânt în sufletele creştinilor dobrogeni şi nu numai. Povestea acestui cioban, culeasă de ziaristul Dumitru Manolache, este următoarea:

"După Războiul de Independenţă, într-una din zile, pe când îşi înapoia oile din marginea islazului, îi veni o moleşeală. Inconştient se opreşte tocmai lângă cele două relicve şi, culcându-se, îşi aşază capul chiar pe cele două braţe rupte din crucea cea mare. Aici a dormit până după-amiază. Oile, scăpate de sub pază, s-au împrăştiat până departe, în lunca Dunării. Cerul se acoperise cu nori, iar descărcările electrice detunau văzduhul. A început să plouă. Primii stropi l-au trezit din somn. Odată deşteptat, mare i-a fost mirarea când a auzit detunăturile şi zgomotul stropilor de ploaie. În timp ce căuta turma rătăcită, a auzit ecoul strigătelor unor luntraşi de pe Dunăre. După o clipă, a auzit şi sunetul clopotelor oilor pierdute. După ce şi-a strâns turma, a revenit în jurul Crucilor, unde, de fapt, a şi realizat minunea care se petrecuse. De bucurie, a pornit fluierând cu oile spre Coslugea.

Zvonul că Ionică surdo-mutul aude şi vorbeşte s-a răspândit repede şi o mulţime de oameni au venit să-l vadă. Şi-l întrebau şi-l ispiteau cine şi cum i-a dat această vindecare minunată. El sălta din umeri răspunzându-le: " Ştiu că de când sunt pe pământ nici n-am auzit, nici n-am vorbit până astăzi, după cum ştiţi. Eram pe islaz cu oile şi, pe când ele sfârşiseră de păscut, mi-a venit şi mie somn şi m-am culcat lângă două cruci, cu capul pe două pietre. Tresărind din somn m-am pomenit vorbind şi auzind. Primele sunete pe care le-am auzit au fost zgomotul tunetelor, sunetul clopotelor de la gâtul oilor şi cântecul pe care l-am cântat de bucuria acestei minuni făcute de Dumnezeu asupra mea ".

Auzind acestea, oamenii au plecat cu el la locul unde se aflau cele două pietre. Credincioşii au sărutat Sfânta Cruce, iar unii bolnavi s-au tămăduit. Un olog vindecat şi-a lăsat cârjele acolo".

Întâmplarea următoare, care a accentuat respectul pe care creştinii îl purtau Sfintei Cruci de la Dervent, este redată de Titus Cergău şi Emanoil Papazzisu în "Legende dobrogene":

"Înainte de războiul din 1916, un creştin cu inimă păgână din satul Lipniţa nu voia să creadă deloc în sfinţenia acelei Cruci crescute din pământ, care făcuse mulţime de minuni.

Într-o zi a ieşit la plug cu vitele şi, cum ara în aproprierea crucii roase de vreme, s-a gândit s-o dărâme şi a trecut cu plugul peste ea, fără nici o frică de Dumnezeu. Crucea n-a putut fi dărâmată, ci numai puţin ştirbită, dar plugul necredinciosului sătean s-a făcut bucăţi.

Nici nu s-a întunecat bine şi cele şase vite de la plug i-au murit în drum, pe când le ducea acasă. Şi-a dat seama necugetatul sătean din Lipniţa că aceasta este o grea pedeapsă pentru stricarea şi nerespectarea celor sfinte şi s-a pocăit amar, dar era prea târziu. Îşi primise răsplata nelegiuirii făcute.

De atunci Crucea făcătoare de minuni a fost şi mai mult respectată de credincioşi".


Interiorul vechiului Paraclis

De-a lungul vremii, numeroşi bolnavi şi-au găsit alinarea suferinţelor sau vindecarea deplină doar venind cu credinţă şi rugându-se lângă Sfânta Cruce de la Dervent. Orbi, ologi, demonizaţi, persoane cuprinse de diferite boli pe care ştiinţa medicală le considera incurabile şi-au găsit aici în mod minunat tămăduirea. Mărturii despre puterea tămăduitoare a acestei Sfinte Cruci sunt consemnate de-a lungul vremii în numeroase documente şi articole, dar şi în opere ale diferiţilor scriitori, unii dintre ei foarte cunoscuţi, precum Mihail Sadoveanu sau Vasile Voiculescu. Spre exemplu, în romanul "Zahei Orbul", personajele lui V. Voiculescu poartă următorul dialog despre Crucea Tămăduitoare de la Dervent:

"...
- Dar ziceai că-ntâi să te duc la Dervent, cerca să-l abată de la gândul omorului prietenul, care-şi găsise beleaua. Şi-l iscodi iar, ce e ăla?
- Derventul e un schit pe malul bulgăresc al Dunării, cam în dreptul Călăraşilor. Trecem Dunărea la Silistra, făcea orbul planul, o luăm la stânga pe mal, ştiu eu potecile, ne strecurăm printre maje şi lozii şi ajungem tocmai bine pe-nserat. Dormim acolo lângă cruce, ne citesc popii şi capăt vederile.
Zahei fusese în copilărie acolo cu un pescar bolnav şi văzuse minunea: omul gata să moară, osândit de doctori, părăsit de babe, alungat din spitale, zvârlit de neamuri, se tămăduise veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră.
- Şi ce are în ea crucea? întrebă interesat Panteră. Cum e? Este mare?
- E mai măruntă ca un stat de om, povestea orbul. La început, de mult, a fost numa' un sâmbure de piatră în pământ. După ce au descoperit-o oamenii a început să crească. Pe fiecare an se înalţă şi se îngroaşe...
- Păi ar fi ajuns până la cer, mârâi Panteră.
- Nu fi prost! Că nu creşte decât o picătură. Mai puţin ca grosimea unui fir de păr într-un an.
- Şi de ce creşte? făcea cu neîncredere tărcatul.
- De lacrămile bolnavilor, spunea cu toată încredinţarea orbul. Am văzut şi eu atunci puterile ei. Pâlpâia toată de lumânări aprinse lipite în toate părţile pe ea. Acolo te faci şi tu sănătos, încheie Zahei. De aia să mă duci ...
"




Site-ul Sfaturi Ortodoxe
Acasă Dervent Rostiri Publicaţii Dicţionar Proiecte Cugetări
Pomelnice Felicitări Multimedia Link-uri Donaţii Regulament Contact